Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

peromaneste™


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

16.8.17

Vocile de la Telciu – Baricada


Aurelian Giugăl

În dialog cu speaker-ii de la Conferințele și Școala de vară de la Telciu, în județul Bistrița-Năsăud, acolo unde contracultura critică (de stânga) e la ea acasă

În perioada 11-12 august 2017 a avut loc cea de-a 6-a ediție a Conferințelor de vară de la Telciu – Postsocialist/Postcolonial Rural Lifeworlds vs Degrowth, Defuturing, Decoloniality. În prima zi, pe 11, invitații au fost găzduiți în sala de conferințe a Bibliotecii Județene ʻGeorge Coșbucʼ din Bistrița. În cea de-a doua zi, pe 12, gazda a fost sala Căminului Cultural din Telciu. Intrarea a fost liberă pentru toți cei interesați de acest eveniment. Au participat cercetători, afiliați sau neafiliați, din România și din străinătate: pentru cei interesați, a se vedea programul.
Conferința este urmată de Școala de vară – (De)localizând Europa: Estul, Celălalt și Ruralul. În intervalul 13-20 august au avut loc o serie de activități, de la cursuri în aer liber, proiecții de filme, spectacole de teatru, activități pentru copii și localnici etc. Toate aceste manifestări beneficiază de sprijinul unor oameni entuziaști precum Valer Cosma, Ovidiu Țichindeleanu, Manuela Boatcă, Ágota Ábrán, Norbert Petrovici, Emanuel Copilaș, Claudiu Lorand Maxim, Silviana Râpeanu, Bogdan Vătavu etc. Îmi cer scuze dacă am omis pe cineva, dar voi detalia, într-un articol mai amplu, despre conferință și despre școala de vară din acest an de la Telciu.
Am discutat zilele trecute cu o parte din oamenii care s-au ocupat și se ocupă de bunul mers al acestor manifestări, toți membri ai Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale: Valer Simion Cosma (antropolog, fondator și organizator al Conferințelor de la Telciu), Matei Costinescu (doctorand al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București), Manuela Boatcă (profesoară de macro-sociologie la Universitatea Albert-Ludwigs din Freiburg), Ovidiu Țichindeleanu (filosof, traducător și teoretician al culturii) și Norbert Petrovici (lector universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității Babeș-Bolyai). Iată ce a ieșit:

Manuela Boatcă: Dacă renunțăm la lumea rurală, renunțăm la un viitor pe o bază solidă proprie și importăm o formă fără fond

Manuela Boatcă (foto: Odeta Catana)
AG: Salut, Manuela. Universuri rurale, postsocialiste… Modernitatea s-a construit cumva în jurul de-ruralității, iar aici, în toată perioada postcomunistă, s-a vorbit mereu despre urbanizare, despre creștere economică în sensul unui nou mod de industrializare. Ce înseamnă ruralitate, decolonialitate în contextul economic actual, național și internațional?
Manuela Boatcă (MB): Cred că suntem încă prizonierii unui vis liberal-capitalist care definește modernitatea ca o abandonare a ruralității și atunci ideea conferinței (și ideea școlii de vară) a fost aceea de a readuce în centrul atenției nu doar importanța lumii rurale, ci și faptul că modernitatea nu se bazează neapărat pe dispariția lumii rurale, nu se bazează pe dispariția satului, nu se bazează pe o minimalizare a rolului muncii agricole. În funcție de contextul în care ne aflăm, și ne aflăm într-un context în care, în România, ruralitatea are un rol foarte important, ne construim propria noastră modernitate și nu una, așa cum au discutat teoreticienii români încă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, a formelor fără fond. Dacă renunțăm la ceea ce a caracterizat producția, dar și felul de a fi, de a simți, de a gândi în România timp de sute de ani și anume de a gândi din perspectiva satului, a gândi lumea rurală, a trăi perspectiva și baza muncii agricole ca o bază existențială, dacă renunțăm la asta ca să importăm o modernitate urbană pentru că asta ne-ar face moderni, atunci, pur și simplu, renunțăm la un viitor pe o bază solidă proprie și importăm o formă fără fond.
AG: Deci nu ar trebui să ne fie teamă că rămânem ʻeternii țărani ai istorieiʼ (Noica) și nu ar trebui (musai) să ne dorim o Românie urbană, ʻcu populația Chinei și destinul Franțeiʼ (Cioran). Putem doar construi pe ceea ce deja există?
MB: Da și nu. Nu ne putem baza doar pe contextul local pentru că nicio țară și nicio regiune nu este o insulă. Sigur că suntem supuși influențelor externe, sigur că suntem supuși unor regulamente (suntem, totuși, parte a UE, deși un fel de cetățeni de mâna a doua), dar în același timp trebuie să ne bazăm pe ceea ce avem pentru că ideea de a urbaniza cu orice preț de fapt costă prea mult. Ce înseamnă, spre exemplu, urbanizarea Chinei? În China sunt cele mai mari inegalități sociale dintre rural și urban și o migrație și re-migrație de la sate spre ariile urbane care implică traversarea de distanțe de mii de kilometri. Ce înseamnă o Românie cu destinul Franței? Franța a fost și este o societate colonială, una care până în ziua de astăzi are colonii în Oceanul Pacific, în Caraibe, în America de Sud, colonii nu la modul metaforic, ci părți administrate colonial de statul național francez. Cum poate avea România un așa destin?
AG: Era o glumă, un fel de utopie interbelică fascistă…
MB: Asta arată în ce măsură am recepționat sau am perceput și am idealizat viitorul țării noastre pe un model care era ciuntit, era idealizat, era vândut numai fragmentar estului european. Oamenilor li se prezenta Franța liberală, Franța republicană, Franța cu liberté, égalité, fraternité, dar despre Franța colonială nu ni s-a spus. De aici vine ideea decolonialității, ce înseamnă decolonizarea, decolonialitatea pornind de la rural. Înseamnă o repoziționare pe propriile baze și o regândire a premiselor schimbărilor sociale din propria perspectivă și nu din perspectiva istorică a unui stat în care nu ne regăsim, al unui stat care-și vinde o formă croită artificial a propriei istorii și anume o formă care dă bine, care se poate exporta și pare model. Nu e numai cazul Franței, e și cazul Germaniei, cel al Marii Britanii, societăți coloniale care au văzut în mare parte în estul european o modalitate de a continua proiecte coloniale sub o formă mai puțin explicit colonială, dar care continuă aceleași măsuri de impunere a unei dependențe economice, politice, sociale și epistemice.
AG: Deci nu ne temem, nu e o formă de neo-sămănătorism, un nou pășunism?
MB: Cu siguranță nu.
AG: E (doar) o formă de contracultură critică într-un context cât se poate de modern?
MB: Categoric este un context modern. Contextul modern a fost întotdeauna modern și colonial. Deci nu trebuie să ne fie teamă, mai degrabă trebuie să ne dăm seama că putem gândi din perspectiva colonialității. Să re-gândim modernitatea, și a noastră și a celorlalți, fără ca asta să însemne că nu suntem moderni.
AG: Mulțumesc.
MB: Mulțumesc și eu.

Valer Simion Cosma: Această conferință este necesară şi adaugă o gură de oxigen într-o mare neoliberală

Valer Simion Cosma (foto: Emil Florea)
Aurelian Giugăl (AG): Valer Simion Cosma, Conferințele de Vară de la Telciu au ajuns, deja, la cea de-a VI-a ediție. Observ că participanții sunt din ce în ce mai numeroși și mai eclectici (ca formare), iar prezentările sunt tot mai bune. Ce înseamnă pentru tine acest proiect și cum îl vezi în viitor?
Valer Simion Cosma (VSC): Noi am început în vara anului 2012. În aceea vreme mi se părea cumva ciudat, nelalocul lui, că genul acesta de manifestări academice, științifice se petrec doar în marile centre urbane, mai precis în centrele universitare. Am zis atunci că poate e timpul să descentralizăm, să spargem un pic monopolul centrelor universitare pe tot ceea ce înseamnă cercetare și discuție academică. Componenta politică nu era luată în calcul la început. Ulterior, începând cu 2015, atunci când a început să se implice și Manuela Boatcă, am luat turnura aceasta decolonială, dar cum zicea și Manuela, în fond noi eram cât se poate de decoloniali înainte să luăm contact cu toată ideologia și paradigma decolonială. Manuelei i s-a părut foarte nimerit să se implice într-un proiect care deja funcționa la parametri optimi. De atunci, după cum se poate observa din tematicile fiecărei ediții, am intrat tot mai adânc în această zonă postcolonială, decolonială, mai recent chiar și degrowth, paradigme mereu de actualitate, mai puțin active în câmpul intelectual de la noi. Legat de cum văd proiectul pe viitor? Sincer, nu am așteptări foarte clare. Proiectul a ajuns la un nivel de care eu sunt foarte mulțumit (cel puțin ultimele 3 ediții). Multă lume care a venit aici a fost plăcut surprinsă. Legat de participanți și de conținutul comunicărilor în sine mi-aș dori să rămânem măcar la nivelul acesta, unul care mie mi se pare foarte bun. Eventual, ne-am putea gândi la ceea ce am putea face după ce o să epuizăm tematica legată de ruralitate; deși pentru noi componenta ruralitate va rămâne mereu una  importantă (suntem la Telciu, într-o zonă rurală, nu?).
AG: Oamenii locului cum au perceput această manifestare ce are loc în localitatea lor?
VSC: Simplu și clar spus, majoritatea nu pricepe exact ce se întâmplă aici. Se adună niște intelectuali, vorbesc și dezbat ceva. Unii înțeleg, dar foarte puțini, majoritatea nu, dar ei sunt bucuroși pentru că văd oameni noi, o văd și ca pe o reclamă pentru sat, fiind întrucâtva o chestie de mândrie locală vizavi de un eveniment cultural, unul ce pune Telciu pe o hartă a evenimentelor culturale județene sau chiar naționale.
AG: Dar în ceea ce privește Școala de vară?
VSC: Școala de vară e cu totul altceva decât conferința. Conferința, oricât ar fi ea de lejeră și de neformalizată, este totuși un eveniment academic, cu un conținut mai puțin accesibil pentru publicul local. La Școala de vară, însă, am căutat de la bun început să implicăm cât mai mult din comunitatea locală. După cum se poate vedea, activitățile sunt cumva triplu separate: sunt acele activități centrate pe localnici, mai ales pe tineret, copii, elevi, liceeni, după care sunt activități care sunt centrate pe cei care vin din afara satului, cursurile de exemplu și, în final, sunt o serie de activități care îi aduc pe oameni împreună, i.e. spectacolele de teatru, proiecțiile de film, dezbaterile care însoțesc proiecțiile. Acestea sunt gândite special pentru comunitate, pentru că la filme, la teatru, lumea (mai) vine. Cursurile, în schimb sunt mai puțin atractive pentru ei, nu îi interesează într-un mod special.
AG: Dar oamenii nu sunt interesați să participe la discuții în care să-și exprime, un exemplu, propria percepție vizavi de evoluția postcomunistă a unei societăți, România, în care ei înșiși sunt parte?
VSC: Cred că da, unii sunt interesați, dar în primul rând e nevoie de timp ca oamenii să se obișnuiască cu asta, e încă un fel de reținere a lor, e o treabă exclusiv a intelectualilor pentru ei și ei nu vor să se implice. E și un fel de rușine, ce să zică ei acolo… Nu vor să se facă de râs, e timiditatea omului de la țară, a bunului simț rural. În plus, localnicii nu pot fi atrași într-un format de tip curs, instituționalizat cumva. Mai degrabă îi putem prinde la o dezbatere după o proiecție de film sau după un spectacol de teatru. Cel mai mult și mai mult, totuși, sunt volubili în cadrul discuțiilor informale, cele de la un pahar de bere. Aici se prind în jocul discuțiilor.
AG: Poate fi socotită această conferință, cu școala de vară cu tot, un fel de completare a mediului, destul de arid, al stângii din România?
VSC: Această conferință este necesară şi adaugă o gură de oxigen într-o mare neoliberală. Pe de altă parte, acest tip de conferință este o completare a câmpului intelectual elitist al stângii din țara noastră, deconectat cumva de tot ce se întâmplă în restul societății.
AG: Suntem în zona contraculturii critice?
VSC: Suntem, suntem din plin cu siguranță.
AG: Mulțumesc și mult succes în continuare.
VSC: Mulțumesc și eu.

Matei Costinescu: Este vorba de a crea un spațiu social și cultural pe alte valori, mai puțin ierarhice

Matei Costinescu (foto: Emil Floreal)
AG: Matei (Costinescu), tu ai fost implicat (activ) la Telciu mai ales anul trecut. Într-un fel sau altul ești prins și anul acesta. Ce înseamnă pentru tine experiența de la Telciu?
Matei Costinescu (MC): Acum 2 ani am venit la Telciu foarte curios deoarece mi s-a părut o conferință interesantă, cu multe similitudini legate de preocupările mele academice. Mi-a plăcut foarte mult și, prin urmare, Valer Cosma și Manuela Boatcă au fost receptivi și m-au invitat să pun umărul la organizarea conferinței de anul trecut. Acum am venit doar să prezint o lucrare, dar pe parcursul experienței mele de aici am realizat că Telciu este atât un forum academic,  cât și un forum cultural. Foarte important, conferințele de la Telciu și activitățile aferente sunt un locus de sociabilitate, unde oameni diferiți, cu interese diverse, dar, totuși, cu multe afinități, au ocazia, pe parcursul câtorva zile, să se întâlnească, să se cunoască și să schimbe idei. La fel de importantă este noțiunea de interacțiune cu comunitatea locală, în interiorul căreia se desfășoară evenimentul. Până la urmă, este vorba de a crea, chiar și temporar, într-un mod contingent, un spațiu social și cultural, care merge (un pic) pe alte valori, mai puțin instrumentalizate, mai puțin ierarhice. Este o cultură a sociabilității și a dialogului.
AG: I-ai simțit pe localnici aproape, mai ales în ceea ce privește Școala de vară?
MC: După cum știi, Școala de vară, și evenimentele culturale aferente, sunt adiții mai recente. Comunitatea, cu excepția proiecțiilor de filme, pieselor de teatru, nu e chiar activ implicată. Desigur, Telciu se preconizează a fi un eveniment social și pedagogic pe termen lung și sper ca, începând chiar cu anul acesta, să vedem o mai mare implicare a oamenilor de aici, nu numai la evenimentele culturale și workshop-urile de teatru. Eu sper că pe măsură ce oamenii din comunitate încep să cunoască mai bine participanții ce vin la ei acasă, să înțeleagă că aceștia au ceva de spus și sunt dispuși la dialog. Pe măsură ce lumea se va simți mai confortabilă, o să înceapă gradual să participe. Totul e la voia fiecăruia, acesta fiind un experiment ce încearcă de a găsi modalități de a gândi și trăi ceva mai liber.
AG: Mulțumesc și succes pe mai departe.
MC: Mulțumesc și spor și ție.

Ovidiu Țichindeleanu: Capitalismul este e în faza asta în care, chipurile, își arată o față umană, dar de fapt e la momentul distructivității maxime

Ovidiu Țichindeleanu (foto: Emil Florea)
AG: Ovidiu, universuri rurale și de-futurism văd aici. De ce așa? Gurile rele ar putea spune că de-futurismul este o nouă formă de futurism. Care este ideea?
Ovidiu Țichindeleanu (OT): Da, legat de universurile rurale, în primul rând cred că trebuie să (ne) creștem cunoașterea despre ce înseamnă ruralitatea acum. Cred că științele sociale sunt în continuare dominate de analizele despre urban, de stat, de colonialitate la un nivel mai amplu. Ceea ce facem aici la Telciu este să re-învățăm să ascultăm ruralitatea și să descoperim micile universuri și economii, poate non-capitaliste, care deja funcționează pentru a vedea dacă le putem crește, dacă le putem transforma într-un proiect politic, fie el unul revoluționar sau nu. Despre (de)futuring este vorba despre o direcție sugerată de Mladina Tlostanova. Proiectele politice occidentale radicale vin sub pretenția noului, la fel și reformele instituționale ale statului de acum, toate vin cu pretenția noului. Noua chestie care ne va salva, noua inginerie care ne va îmbunătăți, eventual adăugând dimensiunea socială la toate. Nu mai e doar întreprindere, e întreprindere socială. Acesta-i noul. UE creează o linie de finanțare și toată lumea face, brusc, întreprinderi sociale. Mereu apare un proiect nou care ne salvează. Defuturing sau defuturizarea înseamnă să ne întoarcem la practicile care deja există și care sunt, poate, trans-generaționale. Mă refer la solidaritățile rurale (un exemplu) sau lanțurile de valoare care s-au creat în jurul economiilor subzistenței, a economiilor văzute ca fiind inferioare sau neformale, dar care, de fapt, au circuite sociale de sine stătătoare. Orice fel de rezistență de fapt vine din trecut, nu vine dintr-un nou sau dintr-un viitor proiectat. Aici cred că este discuția cu defuturism.
AG: Vorbind la modul general, este o formă de contracultură critică zona asta a universurilor rurale?
OT: Eu sper că da, dar cred că avem mult, mult de lucru. Deocamdată e vorba mai puțin de o mișcare și mai mult de o discuție despre potențial.
AG: Și o întrebare de capă și spadă. Este capitalismul o formă ce trebuie depășită?
OT: Cu capitalismul trebuie să luptăm. Mai întâii trebuie să-l reducem ca dimensiune. Capitalismul nu e peste tot. Chiar dacă e forma dominantă de organizare a economiei, el nu e totul. Aici suntem la Telciu. Câte dintre tranzacțiile oamenilor care locuiesc aici pe această stradă sunt capitaliste și câte sunt non-capitaliste? Chiar modul în care ne-am organizat noi la școală ilustrează că nu totul funcționează prin intermediul banilor, al contractelor, ci implică, mai ales, relații de solidaritate, de prietenie, relații la modul general. Deci nu-i vorba de a depăși capitalismul, ci, mai degrabă, de a-l distruge. Trebuie să fim atenți că întotdeauna capitalismul se autodefinește și acum e în faza asta în care, chipurile, își arată o față umană, dar de fapt e la momentul distructivității maxime.
AG: Mulțumesc.
OT: Aș fi vrut să mai adaug că trebuie să regândim capitalismul dinspre formele de rezistență și nu dinspre un model economic. Mulți marxiști își pun problema în acest mod: trebuie să înlocuim modelul economic și atunci lucrurile vor fi mai bune. Nu, nu, nu-i așa. Dacă punem un alt sistem economic pur și simplu, vom avea în continuare o problemă politică. Capitalismul e legat de modernitate, e de legat de un proiect civilizator, de un model colonial, e legat de exproprierea oamenilor de pământuri, de distrugerea tradițiilor. Capitalismul e legat de modernitate și de ceea ce înseamnă distrugere în modernitate. Rezistența a existat dintotdeauna, dar nu toate proiectele emancipatoare gândesc din perspectiva rezistenței. Cred că o mare parte din socialism (sau gândirea de stânga) a început să nu mai gândească din perspectiva rezistenței. Gândesc cu ochii numai la capitalism. În critică mereu e vorba doar de capitalism, când de fapt rezistența organizată vorbește mereu și de altceva.
AG: Nu numai în critică, ci și în dezvoltarea reală, URSS-ul a încercat să imite exact dezvoltarea capitalistă.
OT: Exact, exact. Asta încercăm să facem și la Telciu, să lărgim altceva-ul, altceva decât modernitatea și capitalismul.
AG: OK. Succes deopotrivă la conferință și la școala de vară.

Norbert Petrovici:  Sustenabilitatea în agricultură este un termen cheie, care balansează înspre așteptările de creștere economică, cele de mediu și justiție socială

Norbert Petrovici (foto: Emil Florea)
AG: Norbert, aici la Telciu paleta prezentărilor este una foarte largă, diversă, de la perioada interbelică, la agricultura ecologică, colonialitate, postcolonialitate. Găsești o linie directoare în toate aceste prezentări?
Norbert Petrovici (NP): Da, mi se pare că tema mare ce a fost discutată aici este cea a agriculturii și a rolul ei în perioada modernă. Cine sunt cei care fac agricultură și cum s-a transformat ea, dar și cum se practică ea în condițiile actuale. Au fost multe întrebări interesante legate de acest aspect, în special cele referitoare la practicile alternative legate de subiecți sau persoane, de oamenii care încearcă să facă un mod de producție agrar într-un alt stil, într-un alt mod, altfel.
AG: În sensul acesta vin și prezentările legate de Școala gustiană?
NP: Da, ele au fost foarte puternic legate de statutul țăranului, ce-a fost el și ce este acum. Întrebările sunt încă foarte actuale. Dacă ne uităm la țăran ca la o figură idilică, care face agricultură cu plugul, realizăm că aceste tipuri de așteptări sunt simple proiecții pe care le au fie intelectualii, fie statul. În ce fel anume ne imaginam producția agricolă? La scară mare, la scară mai mică? Și acum sunt aceleași voci. Sunt cei din interiorul rețelelor agrare, autonomiste, organizate de mișcări precum Eco Ruralis, care pledează pentru producția agrară de scală mică. Asta nu înseamnă că producția în sine e restrânsă, ci scala producției, volumele sunt mari, doar că locul în care se întâmplă acest lucru nu este ferma cea mare ci gospodăria mai mică, una sustenabilă. Sustenabilitatea este un termen cheie, care balansează înspre așteptările de creștere economică, cele de mediu și justiție socială.
AG: În principal prezentările s-au focusat mai ales pe țările periferice sistemului capitalist, centrul nefiind pus în mod obligatoriu în context. Se referă acest tip de agricultură alternativă și la metropolă, la spațiul marilor arii urbane de tip megalopolis?
NP: Aici este și o poziție un pic ambiguă, paradoxală. E adevărat că cele mai multe prezentări au fost despre sudul global, despre periferii, marginile, ceea ce am numi, folosind un alt limbaj, țările mai puțin dezvoltate. În același timp, prezentările au fost făcute de către cercetători care vin din centrele universitare capitaliste, de la universități extrem de importante, prestigioase în interiorul sistemului capitalist. Prin urmare, instrumentele sunt și ele legate de mișcările de contestare sau viziunile alternative în interiorul spațiilor capitaliste, iar asta e foarte puternic legat de faptul că zona marilor state capitaliste, a economiilor cele mai avansate tehnologic, producția agricolă se întâmplă la scale foarte mari. Ori asta presupune chimizare și mecanizare, ceea ce implică costuri enorme din punct de  vedere al sustenabilității (degradări de mediu, sănătatea producătorilor și a consumatorilor). Iată de ce se pune problema unui tip de agricultură mai organică. Producția de masă, extrem de chimizată, cu plante modificate genetic, se pare că are tot felul de efecte negative: volum mare de estrogeni sau diferite tipuri de hormoni care ajung să afecteze organismul uman. Iată de ce tema agriculturii ecologice nu poate fi doar una periferială. E un spațiu de discuție global extrem de complicat și complex, pe care l-am văzut cum s-a desfășurat inclusiv aici la Telciu.
AG: Este o formă de contracultură critică în cadrul unui sistem mai larg de stânga tot ce se întâmplă aici?
NP: Cu siguranță e. Dacă ne uităm la cine sunt participanții, e o stângă a muncitorilor hiper-calificați, deseori extrem de precari, cum suntem chiar (și) noi aici, unii din zona academică, alții, mulți, neafiliați.
AG: Mulțumesc succes în munca pe care o faci.
NP: Mulțumesc și eu.
Aurelian Giugăl
Aurelian Giugăl este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010), lector universitar (începând cu 2013). Stagii de cercetare la School of Geographical Sciences, University of Bristol (2010) și Sapienza – Univeristà di Roma (2015). Colaborări la ʻCulturaʼ (2009-2015), ʻCriticAtacʼ, ʻSocial Eastʼ, ʻArgumente și Fapteʼ și ʻObservator Culturalʼ. Arii de interes: geografie politică, geografie electorală, partide politice, politică românească.

12.8.17

România, o ţară care a fost practic distrusă!


Un text din 2012 care ramane foarte actual, mai putin concluzia.  Romanii nu s-au trezit in acesti 5 ani care au accentual si mai mult problemele observate de generalul (r) Gheorghe Vaduva...


Marcel BărbăteiPublicat Luni, 17 septembrie 2012

Domnule general, aţi conceput strategii privind apărarea naţională şi aţi identificat potenţialele pericole şi agresiuni care ne pândesc. În ce moment al existenţei noastre ne aflăm?

Din 1989 încoace s-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Unele dintre ele au şi explicaţii. Ştim că societatea capitalistă este una concurenţială, bătălia economică fiind cumplită, este fără cruţare, nu se menajează nimeni în această bătălie pentru pieţe şi resurse. Asistăm la reconfigurări geopolitice şi geostrategice semnificvative, reţeaua amplificând practic acest conflict. Aşa au apărut ameninţări cu totul şi cu totul noi, care nu existaseră până acum. Gradul de interdependenţă a crescut, s-a „spart” bipolaritatea, iar lumea a intrat într-un fel de haos în vederea unei noi organizări. Noi am trecut puţin de această etapă, însă n-am depăşit-o, fiind destul de departe de ceea ce înseamnă noua organizare.
Suntem deosebit de vulnerabili...
România este o ţară care practic a fost distrusă. Cauzele sunt multiple. Putem da vina pe cei „de-afară” care ne-au făcut tot soiul de şicane, care au intervenit brutal în organizarea noastră, însă nu cred că acesta este răspunsul. Nu era posibil acest lucru fără complicităţi din interior, fără interese personale, sau fără o mare doză de prostie. E adevărat că economia socialistă era una uriaşă cu „picioare de lut”, centralizată, cu planificare, dar funcţiona. România avea o piaţă, oamenii aveau loc de muncă, salarii...
Problema e că, după reconfigurare, am dat de o piaţă europeană extrem de eficientă, concurenţială, dură. Nu poţi să intri în ea oricum şi cu orice. Faptul că dintr-odată s-a declanşat agresiunea asupra acestui tip de economie socialistă a dus, în primul rând, la distrugerea sistemului bancar, concomitent cu privatizarea întreprinderilor - practic distrugerea acestora - în toate marile oraşe ale ţării. Nu spun că acele combinate gigantice erau nemaipomenite, însă unele, precum cel de la Călăraşi, deţineau tehnologie de ultimă oră, utilajele importate din Germania fiind încă sigilate în momentul distrugerii acelor coloşi. Totul a fost dat la fier vechi. Ba mai mult, statul român şi-a asumat şi ecologizarea zonei respective. Sunt lucruri cutremurătoare, n-am învăţat nimic din lecţia Argentinei.
Trecerea asta de la un sistem la altul ţine de o bătălie geopolitică, de un nou tip de război, generat de o violenţă politică inexplicabilă. Uitaţi-vă în toată lumea asta, agresiunea a ajuns să vină şi din cultură, deşi în cultura adevărată nu poate exista violenţă, deoarece cultura înseamnă valoare, iar valoarea nu generează războaie. Practic, vorbim despre violenţa de pe piaţa culturală, alimentată cu „produse” culturale. A invada lumea cu produse de acest tip înseamnă a o domina. Filme, cărţi, reţele de socializare... Mai avem apoi violenţa financiară, economică, informaţională...

Cât mai putem suporta acest „bombardament” extrem de agresiv?

România a suportat aceste presiuni mari care, ciudat, sunt justificate. Ele vin din această schimbare dintr-un „efect de falie”. Trecerea bruscă la un alt tip de sistem - pe care nici nu l-am identificat prea bine -, deocamdată asistăm la un capitalism vulgar, nemaivorbind de faptul că însuşi capitalismul este într-o perioadă de aşezare pe alte structuri. În tot sistemul, sunt dezbateri intense vizavi de intervenţionismul statului în economiile ce stau să se prăbuşească. Obama a băgat 780 de miliarde, bani publici, în bănci, într-un mediu privat care a creat criza, chipurile pentru a-l revigora. Suntem practic în situaţia crizelor din ’29 şi ’39 încheiate cu Al Doilea Război Mondial. Toată nebunia aceasta a creat un comportament haotic din care nu mai ştim cum se poate ieşi.

Cine va plăti oalele sparte?

Ţările sărace, ca de obicei. Oamenii de rând vor plăti, aşa a fost întotdeauna. Vom plăti propriile noastre neputinţe, uriaşa noastră prostie. Aproape că nici nu-nţelegi cum se poate ca, în ultimii douăzeci de ani, când am avut o grămadă de şanse să corectăm ce-a fost rău în vechiul sistem, să păstrăm ce-a fost bun, am reuşit să distrugem tot: Electroputere, Tractorul, uzinele mecanice, sistemele de irigaţii, combinate de toate tipurile, tot, tot...! Întreprinderile au fost făcute prin munca oamenilor, nu aveau amprenta „socialism”.

Hodoronc-tronc, având izmenele rupte-n fund, ne mai şi confruntăm cu perspectiva intrării într-un război în Orient...

În Orient se întâmplă un lucru formidabil. Vorbim despre o mare ruptură între lumea democratică şi lumea aceea cramponată în fundamentalism, însă bineînţeles la mijloc este petrolul. Acolo se joacă o carte foarte mare. Sper să le vină mintea la cap şi la unii şi la alţii, să depăşească această situaţie...

Dacă nu le vine mintea la cap spre ce ne-ndreptăm?

Spre o uriaşă catastrofă! În eventualitatea unui război purtat de evrei în Iran, s-ar putea să avem un conflict care să-l copieze pe cel din Irak. Prin implicarea americanilor, vom vedea o forţă colosală care va mătura tot. Atunci vom asista la un război asimetric, purtat după toate regulile acestui tip de război.

Vor fi atrase în joc China şi Rusia?

Este foarte puţin probabil. Nu cred că va exista un asemenea scenariu. Nimeni nu are interese de globalizare a conflictului. Există peste 12.000 de capete nucleare active în lume, şi dacă unul singur explodează, s-a cam terminat cu ceea ce înseamnă omenire. Pentru că, evident, vor exploda şi celelalte…

Putem face o simulare luând în calcul scenariile unor conflicte zonale şi generalizate?

Un asemenea război ar putea începe cu un atac israelian asupra capacităţilor nucleare ale Iranului, de tipul celui efectuat tot de evrei, în 1981, asupra reactorului Osirak din Irak. Desigur că Iranul ar riposta. Forţa Iranului nu constă numai în rachetele Shahab, care, din punctul meu de vedere, pot fi contracarate cu uşurinţă de sistemele antiarachetă pe care le au americanii, israelienii şi europenii. Toată zona aceea care este de partea Iranului deţine tot felul de mijloace, inclusiv arme biologice, şi ar putea declanşa o ripostă greu de imaginat şi greu de controlat. Au şi ei specialişti prin toată lumea care pot lansa virusuri cu efecte cumplite. Pe de altă parte, luptătorii fundamentalişti s-au dotat cu armament individual reactiv modern. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Afganistan; câteva mii de talibani s-au luptat şi se luptă cu super-puteri.

Israelul ar trebui să se potolească! Ar trebui să ştie că din momentul în care s-a dotat cu arma nucleară, toate ţările din jur, mai devreme sau mai târziu, se vor dota cu aşa ceva. Nu poţi să te opui acestui proces. S-a creat o discrepanţă strategică uriaşă. Pe de-o parte sunt cele cinci ţări care au câştigat Al Doilea Război Mondial, apoi sunt ţările precum India şi Pakistanul, care s-au dotat cu arma nucleară sub ochii celorlalţi şi e posibil ca multe alte ţări să deţină armament nuclear cumpărat de la alţii. Nimeni nu ştie cu exactitate ce se întâmplă. Sigur, Israelul are interesul să deţină controlul în zonă, însă au fost generate soluţii anomice şi antinomice. Dacă ar fi existat vreo soluţie salvatoare, cu siguranţă, până la această oră ea ar fi fost pusă în aplicare. Criza aceea e cumplită. Butoiul cu pulbere reprezentat odinioară de Balcani în Europa s-a mutat acolo.

Nu cred că e cineva nebun să-şi ridice peste 80 de milioane de oameni în cap. Primăvara Arabă, dincolo de realităţile care nu se spun, a relevat tendinţa ieşirii din dictaturi personale. Era conducătorilor matusalemici a trecut. Rămâne totuşi atracţia faţă de coridorul energetic al lumii, adică nordul Africii şi ţările arabe. Se încearcă crearea unor puncte strategice care să nu permită o reacţie comună a ţărilor respective în războiul pentru acapararea resurselor.

Revenim la noi... Decidentul politic mai ţine cont de părerile specialiştilor?

Să ştiţi că armata a pregătit o reformă adevărată, însă totul a rămas pe hârtie, deoarece nu s-a primit nimic pentru programele de înzestrare. Mai mult decât atât, domnii ăştia decidenţi politici au atacat armata română din toate părţile, cum le-a venit lor mai bine, făra excepţie. În primul rând că au acordat cu nemiluita gradul de general. Acesta nu se acordă decât coloneilor activi care au competenţe strategice şi doar în limita în care armata are nevoie de ei.

Avem cei mai mulţi generali pe cap de locuitor din lume. S-au făcut cu nemiluita, în bătaie de joc. Nu ştiu dacă au făcut-o intenţionat pentru a umili acest grad care ţine de competenţă strategică şi de încrederea militarilor. Generalul este cel care duce soldaţii la luptă şi este ultima creastă în sistemul de rezistenţă al unei naţii. Atunci când intervine armata, dacă se trece peste acest nivel, s-a terminat cu ţara aia! Armata se poate pregăti sute de ani pentru a se întrebuinţa o dată, poate zece minute, sau un an. Pe nimeni nu interesează acest aspect: „hai mai lăsaţi-mă cu ameninţările astea!”. Trebuie să le vină ăstora odată mintea la cap. Naţia asta trebuie să înţeleagă că politicienii pe care-i votează trebuie să fie oameni de calitate care să înţeleagă interesele naţionale şi să apere ţara aceasta, pentru că suntem într-un moment de răscruce. Se vrea acum Moldova Mare a lui Ştefan, se vorbeşte că Transilvania este altceva decât România, însăşi stema ţării noastre nu reprezintă un simbol al unităţii naţionale. România nu este o aglomerare de provincii cum au arătat tâmpiţii ăştia-n stemă. Suntem un stat unitar, poate cel mai omogen din Europa. Există o unitate lingvistică de excepţie; limba română nu are dialecte ca în Franţa sau Italia, ci graiuri. Toţi românii din lumea asta se înţeleg, vorbesc aceeaşi limbă, în pofida faptului că ne-au separat şi ne-au distrus de-atâţia ani. Şi nu mai ştiu de ce acest popor înţelegător şi răbdător este certat ba că n-a ieşit la vot, ba că n-a făcut nu-ştiu-ce... Este scârbit de ticăloşii ăştia care-şi bat joc de el. Este ca o turmă de oi mânată de nişte ciobani tâmpiţi într-o prăpastie.

Rămânem pesimişti?

Sub nicio formă! Ne vom trezi la timp, nicio grijă, şi ne vom păstra ţara aşa cum e acum, pentru că aşa e mai bine şi pentru Europa şi pentru noi şi pentru pământul ăsta. Mă scârbeşte însă această violenţă politică stupidă, care se manifestă de fapt în întreaga lume, dar care la noi a atins cote inimaginabile. Noroc cu formele de rezistenţă ale unei Românii tăcute care n-a intrat în aceste jocuri şi care îşi păstrează nivelul de credinţă, de cultură şi de bun simţ. Profesorii Bădescu şi Dungaciu în „Sociologia Frontierelor” aminteau de rezistenţa de sută la sută prin cultură, de renaşterea nu prin Hegel şi Kant, ci prin păstrarea moştenirii naţionale, prin tradiţie, prin obiceiuri, prin Biserică. Nici măcar exodul românesc în lume nu este o atât de mare dramă. Se vor întoarce mulţi mai căliţi, mai pregătiţi, mai bine informaţi.
Eu sper că ne vom maturiza după ce am traversat o perioadă extrem de grea, un examen cumplit... Ar trebui ca şi politicienii să înţeleagă că vremea clanurilor care se bat pentru putere, precum ţiganii, a apus şi că sunt reprezentanţii acestui popor, slugile acestuia, şi că dezbaterile nu trebuie să fie conflictuale. Să înţeleagă că n-au fost votaţi pentru a-şi etala costumele şi cravatele de firmă, ci pentru a rezolva nişte probleme care dor. Ar mai trebui definit interesul naţional, căci nimeni n-a avut timp de aşa ceva, iar soluţia de redresare va trebui să fie una acceptată de tot spectrul politic.


------------

LICA
+63
CRAPI ROMANIE IN PACE , ARMATA POLITICA NU FACE. LEGEA 164/2001 A PENSIILOR MILITARE DE STAT A FOST DESFIINTATA PENTRU MILITARII DE CARIERA , DUPA CE ABIA A FOST EMISA PENTRU ARMONIZAREA LEGISLATIVA CU CRITERIILE NATO SI OBIECTIVELE SCENGEN ALE SISTEMULUI JAAI, INSA ESTE CULMEA VALABILA IN CONTINUARE PENTRU JUDECATORII SI PROCURORII MILITARI. BRAVOS REFORMA A LA BISNITARUL SECURIST BOICOTOVICI BASESCU.


COMPLETARE
+63
a fost distrusa DIN INTERIOR cu ajutor EXTERN Mai intai au inceput rusii,dupa care au continuat globalistii

aNT
+34
IA VEDETI VOI SI ROLUL LUI ILIESCU PETRE ROMAN NASTASE SI ALTII DE LA PDL. SA NE TRAIASCA VAI DE CAPUL LOR DE DESTEPTI.

Ia amintiti-va,
+45
cine a dat lovitura de stat in '89? Cati dintre ei erau romani? Cu siguranta, romanii ignoranti si debusolati, am aplaudat... Apoi am votat cu picioarele... Acum platim.


@6 Complex
+28
de abia astept agresiunea capitalistilor adevarati si a agentilor adevarati dupa ce se.cu.reii astia vor distruge Romanica si o vor baga in buzunarele si conturile pe care le cred ale lor....hahaha, credeti ca aia o sa va lase cu prada?...bah, voi sunteti buni sa faceti sa dispara doar niste bieti pensionari, asistati sociali, mamicute si bebelusi, civili, oameni prea cinstiti (=fraieri). Adevaratii rechini va vor manca mintenas.Credeti ca al'de Soios va vor lasa cu banii? ....un miliard doua avere cred ca permite fdara probleme un contract de cateva zeci de milioane, asa ca tradeaza si un sef de banca si un mecanic de yaht fara nici o problema


aurora
+36
Foarte bun interviul. Sau, mai degraba, foarte interesant interlocutorul, prin ceea ce spune.Citind ce afirma acest general, parca mi-a mai venit inima la loc. Vazind ce se petrece in zilele cind Curtea Constitutionala pedepsea Romania, m-am trezit ca gindesc: Armata de ce nu iese pe strada? De ce nu face ordine? M-am intrebat apoi daca a fost ceva instinctual sau daca a fost vorba de logica. Si intr-un caz si in celalalt e clar ca vorbea increderea in arata romana. Caci, daca ar fi iesit armata, probabil, cel putin pentru cei de afara, abia ca totul ar fi semant a lovitura de stat, cu toate ca, practic, ar fi fost doar o riposta, o solutie. Ei, bine, n-a iesit armata,o rezolvam pe cale poltica. Aia ne scuipa in gura, se fac ca nu stiu adevarul, ne impun iar noi sintem domni. Iar armata sade in cazarmi, caci sintem membrii NATO si ar fi ca si o razmerita in propria ograda.Dar daca, intr-o buna zi, patriotismul si simtul datoriei ostasului roman ar inclina balanta? Daca armata ar fi fraternizat cu cei 7milioane si jumatate de votanti ? Ca doar si soldatii si ofiterii sint romani. V-ati gindit la asta? E doar o ipoteza.

Justitiarul
+35
OK. D-LE GENERAL. Dar nu vad nici un cuvintel despre Tradatorul Basescu, Nu vad nici o fraza despre sovinismul unguresc la adresa integritatii teritoriale a romaniei, Dece oare? Nu va lasat massmedia care este la ordinul unora sau a altora care da banul?Bogatii din parlamentul europei , ne-au aratat destul de clar care de fapt le este interesul. Interesul lor este sa ne subjuge cu ajutorul unor tradatori ca Basescu si Ponta. Daca Barosso si altii au fost capabili sa se implice atat de vehement si sa arunce la gunoi votul a celor peste 7 mil. de romani , ce mai vreti sa asteptam noi bun de la acesti Mafioti. Acesti nesimtiti gen Basescu,Barosso si altii sint in stare de orice , numai sa asi vada scopul atins pt. ca ei sint platiti pt. asta de catre miliardari gen Soros, dar sa nu creada ca noi astia multi sintem chiar asa prosti, intr-o zi lumea se va rascula impotriva lor.


MJDOM
+41
noul cod penal elimina infractiunea de subminarea economiei nationale pt. ca nu mai exista economie nationala, ci privata. in felul acesta infractorii, coruptii si marii mafyhoti din contractele cu statul, top 300-500 devin eroi nationali, iar electoratul =calaii natiunii.????!!halal justitie. dupa eliminarea abuziva a pedeopsei cu moartea, ,jaful la drumul mare de la uzine, fabrici, santiere, combinate, fier vechi, subsolul cu uraniu, petrol, aur, sisturi, etc. cu casutele postale s-a distrus rominia, banii ajungind in cipru, elvetia, dubai, haway, canare, iar videnii, bercenii mondiali, livache, gheara, la saint tropez, monaco, como, ibiza, etc etc.n-avem stat de drept, n-avem institutii, iar cind le avem punem fuste, striperi, grefieri, dactilografe, acoperiti sa le conduca. vai de mama noastra, vai de tara noastra, vai de urmasii urmasilor nostri..am ingropat tara, patriotismul, demnitatea si solidaritatea nationala. credeti ca USl ma va pune pe liste pt ce scriu eu aici. pariu ca nu!amin.


un om
+23
COMENTARIILE FORUMISTILOR IMI DOVEDESC GRADUL INALT DE URA CE S-A DEZVOLTAT IN ULTIMII ANI INTRE CATEGORII SOCIO-PROFESIONALE. ACEST LUCRU VA FACE CA ROMANII SA TRAGA IN TOATE PARTILE NUMAI ,,INAINTE,, ...NU! CINE ESTE ,,ARTIZANUL,, ACESTEI CATASTROFE NATIONALE? OARE NE VA IMPACA CINEVA ? OARE NE VA ,,MANGAIA,, CINEVA PE NOI, PE NOI TOTI ROMANII, CARE AM CERUT CANDAVA, -unire-, CANDVA -libertate-, CANDVA -democratie-??? IATA CUM AZI ACUM SI AICI OBSERV CUM NE,,INJUNGHIEM,, cu aprecieri si injurii greu de calificat! OARE CE POATE INTELEGE TINERII DE LANGA NOI, CE POATE, LECTUREAZA ASEMENEA COMENTARII SI APRECIERI; SAU VRETI SA SPUNETI CA E TREABA .. SCOLII; NU, NU, ESTE SI TREABA TA SI A NOASTRA .punc!


gaby
+14
culmea tupeului la neulander petrica roman dupa ce si a scos buzunarele pe dos si a zis ca nu mai are bani in fata fabricii tractorul si a puso pe chituci acum e deputat de cartier ,,tractorul,, adevarat ca intotdeauna criminalul se intoarce la locul faptei - nesimtirea celor care administreaza ramasitele uzinei tractorul se vad in continuare, sediul uzinei tractorul lumineaza falnic nonstop mai ceva ca empire state building - cu ce bani se plateste risipa inutila de energie si care e scopul pt ca daca iar interesa de imaginea uzinei s ar apuca mai bine sa construiasca tractoare asa cum era prevazut in caietul de sarcini revolutia a fost facuta de brukner brucan si neulander petre roman la ordinul ,,aliantei israelite universale,, cine vrea sa inteleaga politica si economia prima data trebuie sa citeasca ,, PROTOCOALELE ,,INTELEPTILOR (de fapt satanisti daca citesti ),, SIONULUI,, impreuna cu actualizarea lor PROTOCOALELE DE LA TORONTO,,daca se poate editia cu comentariile lui ioan mota este fabulos ... macar din curiozitate....veti avea mari surprize doar citind aceasta carte veti intelege de ce guvernantii si presedintii i-au atitea decizii aberante impotriva popoarelor lor, evident vor aparea unii agenti ,,orbi,, care vor spune ca sunt false dar ce exemplu mai bun vreti decit realitateaPrin lovitura de stat din 1989 s-a reinstaurat stalinismul, jaful asupra ţării, genocidul anti-românesc. *editat* mea bolşevică a ascuns steagul roşu al Cominternului şi a ridicat steagul negru al globalizării vestice. Fiul torţionarului Leonid Tisminetski (Tismaneanu) ne dă lecţii de democraţie şi anti-comunism

tnt
+13
Generale,Industria Ro era una CONCURENTIALA atat in interior cat si in exterior( nici nu se putea altfel).!!! Toate preturile se negociau intre societatile din tara.Exceptie faceau producatorii FINALI,care aveau pret catalog, firesc.!!!Asa este si la ei.!!!!Rentabilitatea era obligatorie!!Se urmarea lunar prin ind cheltuiala la 1000 lei pm si pn !!!Am condus delegatii straine, din vest!!TOTI erau uimiti de dotare,organizare( nr regus de persoane in conducere sau aproviz/ !!!!.Nu credeau). De ce securistii VOSTRII inscenaU erori tehnice la produsele LIVRATE ,BUNE CALITATIV,dupa 1985 ?.De ce Ceausescunu nu avea incredere in voi ? De ce Mizil se ocupa de verificat realitatea asupra recla *editat* lor voastre din exterior? dE CE FABRICATI DOSARE care contineau tampenii tehnice!!Mi-am vazut dosarul de ,,subminarea ec nationale..!!!!Fabricant maior B..l...t-MS.Era un tampit si un betiv, care crea,inventa el probleme tehnice in soc. cu 5000 salariati.

1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jaf
acad. CONSTANTIN CIUTACU


.
Clasa politică este terminatorul României moderne
Am trăit ca într-un vis un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii?! Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni. Statul este bolnav, iar economia – câtă a mai rămas – este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, investiţiile scad vertiginos, capitalismul autohton are o „reţetă secretă“, originală, dar pierzătoare, la fel ca democraţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, „tigrul economic“ al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat politicienii români. Niciodată în istorie clasa politică românească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iubitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, neimplicat politic, actualmente director la Institutul de Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.
*  *  *

– Mulţi au uitat iar alţii n-au ştiut niciodată: cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

– În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele ROMBAC erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

– În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi“. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?
– A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referindu-se la industrie, că e „de dat la fier vechi“, fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui interese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi – doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi produce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni constructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare ( în 1980); nici unul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare; nici unul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an (în 1984); azi – nici unul. Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; azi – abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ultimii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem nici una. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi“, „deşeuri“ de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă!

– Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?
– Iată situaţia, la zi, în domeniul petrolului: România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970; azi – numai... 6 milioane! Suspect. Cineva nu raportează corect. Nu am nici o încredere în această cifră atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contor. Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6, cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, deduceţi consecinţele: înainte de 1989 produceam 8,5 milioane de tone de motorină, azi producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură, azi nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi – nimic! Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră... Cine măsoară producţia?... Cine măsoară distribuţia?...

– După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?

– Au venit „sfaturi“ de la competitorii noştri europeni: „ ...faceţi IMM-uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi mamuţii industriali; produceţi componente, nu produse integrale; faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare“. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit „lichidată“ – ca un „bonus“ pentru admiterea în UE!

– Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

– Prima a fost restituirea „părţilor sociale“ – o privatizare pe bani adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.
A doua mare eroare a fost „privatizarea de masă“, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari. Viitoarele certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a mai sosit nici azi, în 2014... S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără nici un câştig, asupra întregii economii. Practic economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în UE.

– Vă rog să continuaţi descrierea peisajului economic românesc de azi, la 25 de ani de la răsturnarea „dictaturii de dezvoltare“.

– A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi a vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.; S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială, pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!

– Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?

– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîntreprinderile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României moderne – nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

– A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?

– Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de competitivitate. „Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!“ – acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de... neguvernare.

– Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?

– Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.


Autor: prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU
fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române


Un deceniu de declin al Securității statului și al României
Iulian Vlad




Limitarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor persoanei. Mai puțin suport popular și mai multă delegitimizare a puterii
În ultimii circa zece ani, pe măsură ce dictatura se accentua şi făcea să crească tot mai mult nemulţumirile populaţiei, unităţile de securitate cunoşteau din ce în ce mai slab situaţia operativă. Explicaţia de fond a acestui fapt constă în pierderea într-o tot mai mare măsură a sprijinului din partea cetăţenilor. Chiar reţeaua informativă, cu toate măsurile luate de primenire şi întinerire (sau poate tocmai din această cauză), furniza mai puţine informaţii, în timp ce problematica operativă devenea tot mai amplă şi complexă.
Oamenii îşi dăduseră seama că Securitatea Statului, împreună cu alte organisme pe care se baza ori prin care se exercita puterea, era o instituţie la dispoziţia familiei conducătoare (…).
Limitarea accentuată a drepturilor şi libertăţilor persoanei printr-o multitudine de legi, decrete şi alte acte cu caracter normativ, reprimarea într-o formă sau alta a oricărei critici la adresa puterii şi mai ales a dictatorului, îngrădirea sau chiar interzicerea contactelor cu străinii şi străinătatea etc au făcut ca pe fondul unor grave şi îndelungate lipsuri deordin material, ale alimentelor, ale căldurii, ale curentului electric, ale apărării sănătăţii şi altele, starea de nemulţumire a oamenilor la adresa regimului şi a lui Ceauşescu să se amplifice tot mai mult şi să se extindă vizibil şi asupra securităţii.
Decada „Postelnicu” - deturnarea misiunilor de apărare a securității statului
Toate acestea s-au accentuat în perioada când în funcţia de şef al Securităţiia fost Postelnicu Tudor. Pentru Securitatea Statului, numirea lui Postelnicu ca şef al acestei instituţii a fost de cea mai rea inspiraţie cu putinţă. Sau poate, în mod special a fost căutat cineva care să întruchipeze o multitudine de trăsături dintre cele mai rele şi care timp de zece ani să dea o orientare dură şi un curs negativ întregii munci.

Iulian Vlad

Dintru început, prin măsurile pe care le-a luat, Postelnicu a pus la dispoziţia familiei conducătoare întreaga Securitate (…).
De asemenea, s-a folosit şi el de această instituţie pentru a-şi asigura ascensiunea cât mai mult cu putinţă. Urmărind punerea în aplicare cu orice chip a indicaţiilor şi orientărilor pe care le primea a făcut ca Departamentul Securităţii Statului să fie tot mai aservit , iar munca de securitate să se îndepărteze de la unele din sarcinile ei esenţiale (contraspionajul, culegerea de informaţii pentru asigurarea securităţii externe a statului, antiterorismul etc.).
Aşa s-a ajuns ca într-o serie de documente cu caracter normativ, ca şi în analize şi bilanţuri să se statueze ca sarcină prioritară a Securităţii Statului asigurarea protecţiei de securitate a lui Ceauşescu şi a familiei sale, cerându-se ca întreaga activitate să se subordoneze acestui scop. De aici, tot ce era împotriva dictatorului devenea un fapt de pericol la adresa securităţii statului şi intra în preocupările unităţilor de securitate. Aşa se explică, de altfel, extinderea şi angajarea Securităţii într-o tot mai mare măsură pe linia aşa-zisă a comentariilor, a scrisorilor anonime şi, în general,a înscrisurilor de orice fel cu caracter numit ostil, a legăturilor cu posturile de radio şi cu alte mijloace de propagandă din străinătate, precum şi a contactelor cu străinii, culminând în această problemă cu atribuţiile ce i-au fost fixate prin Decretul nr. 408/1984, un act normativ absurd, jignitor şi ruşinos.


Multe prejudicii i s-au adus muncii de securitate, prestigiului instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşa-zisa activitate de aport valutar pe care o realizau cu prioritate unităţile externe U. M.0544 şi U. M.0195, precum şi U. M.0650 din Securitatea internă.
În afară de faptul că sumele respective de cele mai multe ori reprezentau o câtime din preţul de vânzare a mărfurilor şi pe care statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri corecte, ofiţerii de securitate trebuiausă intre în tot felul de combinaţii cu străinii, nu de puţine ori compromiţătoare, iar controlul activităţii lor şi al valutei nu era sigur.
Tot atât de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră într-o bunămăsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care erau utile ţării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securităţii această sarcină sau măcar de a o reduce substanţial, nu am reuşit. Dimpotrivă, Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuţie prioritară pentruîndeplinirea căreia trebuia să-şi aducă contribuţia întregul aparat.

Unitatea de securitate I.C.E. „Dunărea” Erou al Muncii Socialiste
În aceste condiţii a luat fiinţă şi I. C. E. „Dunărea” considerată ca fiind una dintre cele mai importante „creaţii” ale fostului şef al Departamentului, ţinând-o în subordine şi ca ministru de Interne. În afară de faptul că toată lumea ştia căeste o unitate de securitate, ba încă a Centrului de Informaţii Externe, ceeace era inadmisibil îl constituia modul cum îşi selecta din economia naţională mărfurile pentru export, precum şi faptul că aparatul securităţii şi chiar al întregului Minister de Interne lucra într-un fel sau altul pentru „Dunărea”, inclusiv prin acţiuni de influenţă şi presiune care se făceau atât la întreprinderile producătoare cât şi la ministerele tutelare.
De menţionat că lucrătorii acestei aşa-zise întreprinderi de comerţ exterior, fiind ofiţeri de informaţii, erau remuneraţi ca atare şi nu ca salariaţiiîntreprinderilor similare după alt barem şi în funcţie de realizarea planului. Aşa a ajuns I. C. E. „Dunărea” erou al muncii socialiste, iar în jurul Securităţii aprecierile negative şi atmosfera proastă să se extindă.
Postelnicu a adoptat metodele de relaționare politică bazate pe șantaj și amenințare
Deservicii i-au adus Securităţii şi relaţiile incorecte, chiar rele pe care Postelnicu le-a avut cu majoritatea membrilor şi membrilor supleanţi ai C. P.Ex., cu mulţi dintre miniştri şi alţi conducători de instituţii centrale şi chiar cu o parte din foştii săi colegi, prim-secretari de judeţe.


Fiind sigur de protecţia ce o avea, dând frâu liber multiplelor sale trăsături negative de caracter şi urmărind, probabil, şi alte scopuri, multora din cei la care m-am referit, ca să-i facă să le fie teamă de el şi într-un fel chiar să-i subordoneze, le-a dat să înţeleagă în diverse moduri că are anumite „date”despre ei, că la „conducere” se cunosc unele „lucruri” etc., sfârşind „acolo unde insinuările nu aveau efect, cu ameninţarea directă”. Evident că a profitat din plin şi de lipsa de personalitate şi poziţie aacestora, determinată de teama oportunistă că îşi pierd privilegiile căpătate.Regretabil este că unii dintre cei de mai sus au văzut în PostelnicuSecuritatea în totalitatea ei şi au apreciat-o ca atare.
Mistificările de la Comisia de Cadre a Comitetului Central
Tot în perioada la care mă refer, Securitatea a fost angajată foarte mult în aşa-numitele avize pe linie de cadre ce se cereau pentru persoanele care urmau să încadreze funcţii din diverse nomenclaturi. Din superficialitate inadmisibilă, incompetenţă în aprecierea datelor şi faptelor, ori datorită unei interpretări rigide şi dogmatice a unor date etc, s-au făcut multe greşeli înlegătură cu aceste avize. Dar s-au săvârşit şi abuzuri. Aşa, de exemplu, în „celebra” Comisie de Cadre prezidată de Elena Ceaușescu, un rol foarte important l-a avut în toţi aceşti ani Postelnicu, care „adapta” avizele potrivit comenzilor primite sau în conformitate cu interesele ce le urmărea. Se înţelege că cei afectaţi de aceste avize, mai devreme sau mai târziu, aflând de unde li se trage, nu puteau săaibă decât resentimente faţă de Securitate şi în cele mai multe cazuri în modjustificat.

Aproape toţi şefii de unităţi centrale şi alţi ofiţeri ştiau ce metamorfoză cunoşteau diversele materiale care îi erau prezentate cu propunerea de a fi înaintate. Cele mai multe dintre acestea erau importante pentru cunoaştereasituaţiei reale din diverse domenii economice şi sociale. În funcţie de interesul anume ce-l urmărea, de gradul de apropiere, de simpatie ori de antipatie ce-l avea faţă de conducătorul ministerului, întreprinderii sau instituţiei respective etc., materialul devenea de nerecunoscut din cauza eliminărilor din text sau completărilor ce i se aduceau cu lucruri absolut imaginare ori mistificate.
Când, după ce am fost numit în funcţia de şef al Departamentului, s-au returnat la mine (probabil din greşală) mai multe asemenea materiale trimise anterior de Postelnicu, am rămas stupefiat văzând ce a putut să scrie şi cât de grav a deturnat sensul informaţiilor.
M-am referit în cele de mai sus doar la câtevadin sarcinile şi activităţile Securităţii care, atât prin conţinut cât şi prin modul cum a fost orientată şi ordonată aducerea lor la îndeplinire, au determinat nemulţumiri sau reacţii negative.
Mai mult chiar, Securitatea fiind prezentă peste tot unde era prezent şi Ceaușescu, nemulţumirea şi ura ce s-au acumulat la adresa lui, nu puteau să nu se răsfrângă şi asupra Securităţii.
Am acceptat funcția de șef al Securității cu crezul că nu mă voi împotrivi vreodată voinţei poporului
În aceste condiţii şi împrejurări, a trebuit să preiau funcţia de şef al Departamentului Securităţii Statului, pe care n-am dorit-o şi n-am urmărit s-o obţin.
Situaţia politică internă devenea tot mai încordată, iar relaţiile României cu străinătatea se deteriorau pe zi ce trecea. În acest context politic, dictatura se accentua şi, pe cale de consecință, situaţia operativă de securitate devenea totmai complexă şi mai critică. Era evident că în asemenea condiţii organele de securitate vor avea să se confrunte cu probleme deosebite, de natură să le opună aspiraţiilor şi acţiunilor ce ar fi vizat stabilitatea regimului.
Aceasta era de fapt problema problemelor care mă frământa şi mă preocupa pentru că niciodată n-am putut să concep că mă pot împotrivi voinţei poporului.

Pe de altă parte, Securitatea, ca instituţie, punea o serie de probleme dintre cele mai deosebite din cauza orientărilor de muncă ce le avusese timp deaproape zece ani şi care nu mai putea să fie aplicate datorită extremismului şi lipsei de discernământ ce le generau, a bazei operative extinse la absurd, a pierderii prin măsurile arbitrare luate a unui important fond de cadre capabile şi bine pregătite şi numirea în locul lor a altora slabe sau compromise, promovate pe baza relaţiilor personale sau a atitudinii servile.
Totodată, ştiam că nefiind agreată de Postelnicu numirea mea în această funcţie (ulterior am avut confirmarea, aflând că el susţinuse alte propuneri) era de prevăzut că se vor crea inevitabil mari probleme şi pentru muncă şi pentru mine.
Evident că eu sub nici o formă nu puteam să continui cu orientările obtuze,arbitrare şi abuzive date de el activităţii, cu stilul de muncă dur şi arogant ce l-a practicat, cu lipsa de conlucrare cu factorii de conducere din ministere şi unităţi economice şi social-culturale, cu prezentarea inexactă a realităţilor din diverse domenii şi, mai cu seamă, a stării de spirit negative şi tot mai accentuate a populaţiei, determinată de nemulţumirile cauzate deî ngrădirea sau chiar suprimarea de fapt a unor drepturi, de nenumărate lipsuride ordin material, de controlul tot mai strict politic şi poliţienesc ce se exercita asupra cetăţenilor ţării etc.

Din aceste motive şi altele de ordin personal nu doream să fiu numit în funcţia respectivă. De altfel, când am fost chemat şi mi s-a adus la cunoştinţă numirea, raportând că am probleme acute cu sănătatea mi s-a răspuns scurt şicategoric că „fiind militar trebuie să ştii că ordinele se execută”.
Pe parcursul activităţii, în câteva împrejurări când am fost sever atenţionat pentru neluarea unor măsuri „ferme”, mi s-a spus că: „după cum se vede nu ai degând să te pui serios pe treabă”. (…)

Aprecierile unor șefi de state străine au contat la promovarea mea în funcție
Am stat de multe ori şi m-am gândit de ce am fost preferat înaintea altora pentru această funcţie, mai cu seamă că s-au înşelat atât asupra unor aptitudini„specifice” cu care era necesar să fiu dotat (…) .
Cred că au influenţat aprecierile laudative ce mi-au fost aduse de unii şefi de state cu prilejul vizitelor ce le-am efectuat în străinătate şi de a căror pregătire m-am ocupat timp de peste 11 ani (după generalii Doicaru şi Pacepa).
În pregătirea acelor vizite – pe linie de securitate dar şi cu contribuţia pe linie politică, economică şi diplomatică – m-am străduit ca sarcinile şi misiunile ce le-am avut să fie cât mai bine duse la îndeplinire, gândind că fac un lucru bun şi util pentru ţară . În acest fel, am fost remarcat de unii şefi importanţi de state la care avusesem onoarea să mă prezint înainte de începerea vizitelor oficiale şi care, ulterior, au comunicat impresiile lor. În câteva împrejurări astfel de aprecieri s-au făcut fiind şi eu de faţă. Privind retrospectiv lucrurile, cred că aceasta ar putea fi explicaţia întrucât nimic din activitatea mea trecută n-ar fi fost de natură să mă recomande pentru această funcţie. Din cei 37 de ani cât am lucrat în Ministerul de Interne (1952-1989), timp de 25 de ani (1952-1977) am muncit exclusiv în domeniul învăţământului, de lasimplu ofiţer direcţional, urcând treaptă cu treaptă – şef de birou, şef desecţie, şef de serviciu, locţiitor şef de direcţie – până la funcţia de şef alDirecţiei învăţământ, ulterior cadre şi învăţământ. Timp de trei ani am îndeplinit şi funcţia de comandant al Şcolii militare deofiţeri activi a Ministerului de Interne. Ca urmare a formaţiei mele de bază (învăţător), a pregătirii de specialitate (jurist) şi a activităţii de peste douădecenii şi jumătate în munca de învăţământ, a firii mele, precum şi a lipsei (…) experienţei practice în munca operativă, activitatea la conducerea Departamentului nu a fost aşa cum o cereau atribuțiile funcţiile respective, adică a unui om de acţiune. M-am remarcat, aceasta este realitatea, mai mult în plan teoretic, al pregătirii şi realizării convocărilor de învăţământ şi instruire, al elaborării analizelor (...)

Pe de altă parte, datorită felului de a fi dar şi a experienţei de viaţă, a celor văzute, auzite, dar mai ales citite, am căutat să fiu cât mai atent în tot ceea ce fac, să manifest moderaţie şi prudenţă, dar mai cu seamă să nu-mi pierd calităţile şi sentimentele omeneşti.
Foarte important şi în acelaşi timp poate apărea de necrezut dar acesta este adevărul, că după ce am fost numit şefal Departamentului, cunoscând multe lucruri pe care anterior nu le ştiam sau nici nu le bănuiam, văzând cum se luau hotărârile şi cum se conducea ţara (…) mi-am spus că eu nu sunt făcut pentru (…) obligaţiile funcţiei.
România trebuia să iasă din situația grea în care se afla
Recunosc că o mare influenţă a avut asupra mea şi faptul că, aşa cum am spus, mergând în numeroase ţări am cunoscut lumea, putând face comparaţii şi desprinde multe concluzii. Fiind numit în funcţia de şef al Departamentului şi dându-mi seama pe fiecare zi ce trecea care este mersul evenimentelor, mi-am întărit convingerea că lucrurile nu mai pot continua mult timp astfel şi că ţara trebuie să iasă din situaţia grea în care se găsea.

Am început activitatea prin a înainta masiv informaţii şi date despre stări de fapt şi probleme pe care consideram că ( Președintele României ) nu le cunoaşte. Pe atunci mai aveam impresia că unele lucruri nu i se raportează şi, deci, nu le ştie pentru a lua măsuri. Parţial era adevărat dar şi, ulterior, când le-a cunoscut exact, rezultatul a fostacelaşi, adică nul. Până în octombrie – noiembrie 1987 în general, nu s-a raportat prin materiale scrise şi în mod documentat despre starea de spirit,pentru că fostul şef al Departamentului nu a voit să iasă cu asemenea materiale.
S-a încercat împiedicarea mea de a-l informa corect pe președinte
În analize ale Consiliului de Conducere sau ale Biroului Executiv ori chiar înconvocări cu şefii de unităţi am fost nu o dată criticat de Postelnicu referitor la modul cum pun problemele din acest punct de vedere, apreciindu-se simplist că „asta e poziţia de indelectual care nu are încredere în tăria partidului şi în capacitatea lui de a rezolva toate problemele”.
Chiar după ce am fost numit şef al Departamentului a încercat în mai multerânduri să mă împiedice să raportez asemenea informaţii. De altfel, în câteva împrejurări când ne găseam împreună la Ceauşescu şi prezentându-i astfel de probleme, Postelnicu, fără măcar să ştie despre ce este vorba m-a contrazis,spunând că lucrurile nu stau chiar aşa.
Probabil că din cauză că anterior nu li se dăduseră astfel de informaţii şi pentru că în general nu le plăcea şi nu acceptau să li se vorbească despre nemulţumiri sau stări de lucruri negative determinate de hotărâri politice oride dispoziţii personale a făcut ca în mai multe rânduri să înregistrez ecouri negative şi chiar să mi se spună că sunt alarmist şi nu analizez politic şi destul de profund lucrurile.
Cu toate acestea am continuat să prezint sistematic tot mai multe informaţii despre astfel de probleme. Stările proaste de lucruri din mai toate domeniile şi nemulţumirile poporului erau sesizate şi cunoscute la mai multe nivele ale ierarhiei de partid şi de stat, dar nimeni n-a întreprins niciodată nimic serios pentru schimbarea situaţiei.
Dacă n-au avut curajul pentru acţiuni mai hotărâte, majoritatea celor care seaflau în fruntea acestor eşaloane n-au dovedit nici corectitudinea necesară de a înfăţişa realitatea aşa cum era în domeniile de care răspundeau şi a susţine că adevărul era acela. Pentru că ştiau că place şi se practică minciuna, s-au bălăcit tot timpul în minciună, în oportunism şi în servilism. Ca să nu poată spune că n-au fost informaţi şi nu cunosc situaţia, s-au trimis concomitent şi celor din conducerea guvernului foarte multe rapoarte şi note cu informaţii şi date referioare la problemele cele mai deosebite din economie şi din alte sectoare de activitate.
Astfel, în ultimii doi ani s-au înaintat sute de informaţii despre situaţia deosebită din industria minieră, din sistemul energiei electrice, din industria petrochimică, din industria sidelurgică, din construcţiile de maşini şi din celelalte ramuri industriale şi domenii de activitate. S-a informat documentat despre lipsa unor materii prime, materiale şi componente indispensabile industriei şi care nu se puteau produce în ţară, despre stocurile imense de autocamioane, tractoare şi alte maşini care nu aveau desfacere la export şi erau expuse degradării, aşteptând de ani de zile sub cerul liber să fie vândute. S-au trimis mai multe rapoarte documentate cu situaţia falimentară aÎntreprinderii „Olcit” şi a altor întreprinderi sau societăţi mixte. S-a prezentat, de asemenea, bine argumentată şi documentată starea exactă de lucruri de la Centrala atomo-elecrică de la Cernavodă, informându-se despre greutăţile reale şi despre imposibilitatea inclusiv tehnică, de a fi pusă înfuncţiune la termenele arbitrar fixate.
Au fost furnizate aceste informaţii de către Securitate în timp ce cadre de cea mai mare răspundere din conducerea guvernului sau a ministerelor de resort dădeau (…) asigurări că totul se poate face şi că se pot devansa şi termenele, făcând chiar propuneri în acest sens.
În ciuda opoziţiei ministrului de Interne, Postelnicu, de a nu se raporta niciun fel de informaţii cu privire la realitatea producţiei agricole, spunând că „ştie conducerea mai bine care este situaţia” şi că „rolul organelor desecuritate şi de miliţie este acela de a asigura măsuri să nu se fure din produsele agricole” am trimis totuşi numeroase informări. La fel cu privire la stările grave de lucruri din zootehnie, unde în afara minciunilor sfruntate cu privire la efective, mureau pe capete animalele şi păsările pentru că nu aveau ce să mănânce.
De asemenea, am dat informări cu privire la situaţia deplorabilă din industria alimentară, inclusiv cu privire la folosirea unor procedee tehnologice, materii prime şi ingrediente cu consecinţe nocive, chiar grave pentru sănătatea populaţiei.
Am trimis numeroase informărişi rapoarte cu privire la lipsa cronică de pe piaţă a produselor alimentare şidespre situaţiile mincinoase ce erau prezentate de Ministerul Comerţului interior şi ministerele producătoare.
Prin mai multe rapoarte şi note s-au prezentat stările de lucruri deosebite ce existau în domeniul sănătăţii şi, mai cu seamă privind lipsa medicamentelor , precum şi a căldurii şi alimentelor în spitale.
Am dat, de asemenea, mai multe informări despre neprimirea drepturilor în natură sau în bani de către ţăranii cooperatori şi despre starea de nemulţumire creată în rândurile acestora şi a unei însemnate părţi a populaţiei, în general, în legătură cu aberantul plan de sistematizare a localităţilor rurale.
Numeroase informări am prezentat şi în legătură cu nemulţumirile foarte repetate ale muncitorilor privind neplata salariilor la sfârşit de lună sau a reţinerilor masive, fără vina acestora, fiind prevenite în acest fel situaţii grave.
Realitățile grave era raportate numai de Departamentul Securității Statului
Consider că nu greşesc dacă afirm că în ultimii ani despre multe din problemele cele mai grave care existau în economie şi în alte sectoare de cea mai mare importanţă, numai Securitatea a fost cea care a informat, prezentând lucrurile aşa cum erau în realitate pe baza datelor de care dispunea.
Mulţi, chiar foarte mulţi conducători de întreprinderi şi, ceea ce ar părea de necrezut, dar aceasta este realitatea, majoritatea miniştrilor mulţumeau, chipurile, Securităţii pentru că a informat despre una sau alta din stările de lucruri respective în loc ca ei să fi prezentat situaţia aşa cum era şi să ficerut rezolvarea problemelor ce le depăşeau competenţele. Dar era mai comod pentru ei să informeze Securitatea!
De ce membrii C. P. Ex., secretarii CC, conducerea guvernului, care cunoşteau situaţia din economie, starea de lucruri inadmisibilă în ce priveşte aprovizionarea populaţiei cu alimente şi alte mărfuri de larg consum de primă necesitate, problemele grave devenite cronice cu căldura şi energia electrică, precum şi stările de nemulţumire de masă din aceste cauze şi din numeroase altele, n-au manifestat nici cea mai mică împotrivire? Poate că unii dintre aceşti foşti demnitari de partid şi de stat nutreau şi ei speranţa că Ceauşescu va pleca de bună voie de la putere sau va fi răsturnat. Numai că lucrul acesta trebuia să-l determine sau să-l înfăptuiască alţii pentru că şi atunci când au avut o asemenea ocazie, aşa cum a fost cea din şedinţa C. P. Ex. din 17 decembrie 1989, n-au făcut-o, ci dimpotrivă. Acum unii dintre ei încearcă să motiveze că ar fi adoptat o atare poziţie de teama Securităţii, făcând prin aceasta încă o dată dovada laşităţii şi a incorectitudinii.
La şedinţa respectivă Securitatea era pusă în cauză pentru că nu trăsese în manifestanţii de la Timişoara, iar ei nu numai că n-au susţinut această poziţie justă, ci s-au raliat fără nici o rezervă lui Ceauşescu şi au aprobat hotărârea lui. Tot în numele adevărului declar cu întreaga responsabilitate că în cei doi ani cât am fost şeful Departamentului nici un membru sau membru supleant al C.P. Ex. ori al guvernului nu a fost urmărit în nici un fel şi prin nici un mijloc de către Securitate şi nu s-a dat despre niciunul dintre ei nici măcar o singură informaţie. Concomitent cu informările susţinute, care prezentau veridic situaţia din mai toate sectoarele importante şi văzând că în ciuda cunoaşterii realităţii nu se iau nici un fel de măsuri de natură să schimbe pefond starea lucrurilor, am hotărât să fac tot ce-mi va sta în putinţă ca activitatea Securităţii şi mai cu seamă măsurile luate de ea să nu agraveze mai mult viaţa oamenilor.
Despre o asemenea orientare, ce presupunea, de fapt, slăbirea muncii şi deviereade la ordinele şi dispoziţiile primite, care cereau constant creşterea combativităţii şi fermităţii, nu puteam să vorbesc deschis întregului aparat şi nici să rezulte explicit din documentele de organizare şi conducere curentă a muncii. Dar chiar programele anuale de măsuri erau mai mult formale, trebuind să fie elaborate pentru că aşa se stabilise regula de ani de zile şi se cereasă fie înaintate, o dată cu rapoartele pentru bilanţurile anuale, secretarului Comitetului Central care răspundea de Armată, Interne, Procuratură şi Justiţie. (...)
(…) Ca urmare, am extins cum n-a fost niciodată în trecut, gama măsurilor preventive (…) Am cerutsă se reducă drastic numărul persoanelor cercetate în stare de reţinere, iar arestările să se facă numai în cazurile grave de spionaj-trădare sau deflagrant, când nu mai era posibilă altă soluţie. Aceasta a fost de exemplu situaţia în cazul Mihai Petre Băcanu. Totuşi, pentru a nu fi condamnat la o pedeapsă foarte aspră, aşa cum prevedea legea pentru infracţiunea respectivă, a fost trimis în judecată pentru o faptă de drept comun pe care o săvârşise şi a primit o pedeapsă mică. În acest fel a fostposibil ca toate celelalte cinci persoane din grup să nu mai fie trimise înjustiţie, ci să fie puse în libertate, aplicându-li-se sancţiuni administrative de către forul tutelar(...). Menţionez că deşi nu aveam vreo obligaţie, am vorbit cu primii secretari ai judeţelor respective, rugându-i să li se facă încadrarea pe funcţii corespunzătoare pregătirii şi pentru a li se asigura locuinţe. Pe propria-mi răspundere am hotărât nearestarea şi netrimiterea în judecată într-o serie decazuri deosebite şi unde legea nu dădea posibilitatea alternativei, a alegerii unei alte soluţii.
De exemplu, în cazul lui Ion Puiu, deşi îi erau bine cunoscute activitatea ce o desfăşura şi legăturile ce le avea, inclusiv cu unii diplomaţi – cadre deinformaţii de la două ambasade din Bucureşti, precum şi cu o organizaţie din exterior de la care a primit suma de 1.200.000 lei, nu a fost trimis în judecată ci, după cercetări a fost pus în libertate.
Corneliu Coposu şi mulţi alţii, pentru activităţi asemănătoare, nici măcar nu au fost cercetaţi.
Mărturisesc că am avut oroare atunci când se punea problema trimiterii în judecată şi condamnării la închisoare a unui om. De aceea am făcut tot posibilul să nu se ajungă aici. În multe cazuri de fapte cu caracter penal sau susceptibile de răspundere penală s-au propus factorilor de răspundere în drept să aplice măsuri administrative ori politico-disciplinare , numai pentru a nu fi trimise în judecată persoanele respective. Aceasta în ciuda faptului că, în cei doi ani cât am fost şeful Departamentului, niciodată Ceauşescu nu a spus că din motive politice, inclusiv de ordin extern,să nu se trimită în judecată pentru fapte contra securității statului. Dimpotrivă, a cerut permanent aplicarea legii cu exigenţă şi fermitate.
Cu toate acestea, şi contrar ordinelor exprese ce le-am primit, nu am luat măsura trimiterii în judecată a Doinei Cornea, a lui Gabriel Andreescu (…) şi a altora.
Şi în ce-i priveşte pe cei şase semnatari ai scrisorii cunoscute, cu toate că acest caz după ce s-a declanşat era îndeaproape urmărit de cei doi dictatori, nu am executat mai multe dispoziţii primite şi mai ales aceea de a fi cercetaţi în stare de reţinere, dispoziție dată a doua zi după difuzarea scrisorii.
Iată pe scurt cum s-a derulat acest caz. Dându-mi tot mai mult seama de mersul ireversibil al lucrurilor, fiind în sinea mea convins că altă soluţie pentru salvarea ţării nu poate fi (…) şi în acest caz, ca şi în multe altele, am lăsat ca evenimentele să-şi urmeze cursul. Deşi existau cu mult înainte informaţii certe că se pregăteşte o asemenea acţiune, se cunoşteau chiar părţi sau variante ale textului, faptul că urmeazăsă fie trimisă în străinătate pentru a fi difuzată la poturile de radio etc.,n-a fost întreprinsă nici o măsură care să împiedice acţiunea. De asemenea, nici n-am informat că se pregăteşte o asemenea scrisoare şi este iminentă trimiterea ei.
Ştiind cam pe ce canale se putea scoate scrisoarea din ţară , n-au fost întreprinse toate măsurile posibile pentru a împiedica expedierea eiîn străinătate. Autorului de fapt al scrisorii şi iniţiator al acţiunii nu i-aumai fost blocate toate legăturile ce le avea cu unii diplomaţi străini, aşa cum era ordin să se facă. Chiar şi despre difuzarea la posturile străine de radio n-am raportat, ci am fost chemat şi întrebat ce ştim.
Faptul că s-a difuzat scrisoarea respectivă în străinătate a provocat la adresa Securităţii o reacţie violentă(...). Totodată, s-a ordonat să fie luate măsuri drastice, respectiv arestarea a cinci dintre semnatari ( exclusiv Constantin Pârvulescu) şi cercetarea lor în această stare.
Din considerentele pe care le-am arătat mai înainte, dar şi din motive sentimentale, omeneşti, ştiind că aproape în totalitatea lor aceste persoane au reprezentat ceva în această ţară şi păstrând pentru unii dintre ei consideraţia cuvenită, am tergiversat aplicarea ordinului de reţinere, invocând mai multe motive mai ales legate de starea de sănătate a persoanelor respective, spunând că suferă de afecţiuni care îi fac responsabili sau care pot avea urmări imprevizibile.
Ca urmare, cercetarea s-a făcut în stare de libertate, cu atenţie şi condescendenţă, fiind aduşi la anchetă şi transportaţi la domiciliu cu autoturismul.
În acest timp, Ceaușesccu a dat dispoziţie preşedintelui Colegiului Central de partid şi primarului Capitalei să se ia măsura mutării persoanelor respective în provincie (mai puţin a lui Constantin Pârvulescu şi GrigoreRăceanu). Ulterior, a revenit cerând ca mutarea s-o facă la periferia Bucureştiului, pe motiv că nu mai pot locui în cartierul prezidenţial sau în proximitatea lui. Fiind prezentate lui Ceauşescu scrisorile ce-i fuseseră adresate de Gh.Apostol, Al. Bârlădeanu, Corneliu Mănescu şi Grigore Răceanu, s-a spus că situaţia lor şi a celorlalţi va fi analizată la CC al PCR după Congres, însă nu s-a mai făcut.
La cele menţionate anterior, mai adaug că în perioada celor doi ani cât am fost în funcţia de şef al Departamentului (...), revăzând baza operativă şi dând o altă orientare unor probleme de muncă, am scos din preocupările Securităţii un număr foarte mare de persoane.
Am întărit considerabil măsurile pe linie de contraspionaj, fiind un domeniu decea mai mare importanţă pentru securitatea statului. Datele şi informaţiile obţinute au confirmat justeţea măsurii adoptate.
De asemenea, am mărit cerinţele, exigenţa şi controlul asupra activităţii specifice a Centrului de Informaţii Externe care, de mai mulţi ani, ca urmare, pe de o parte, a mai multor trădări ce au destabilizat munca pe zone întregi, iar pe de altă parte şi mai ales datorită orientării profund greşite date, anterior, activităţii, angrenând unităţile respective aproape exclusiv în acţiuni aşa-zis economice a fost grav afectată funcţia lor de bază, aceea de a culege informaţii pentru apărarea statului şi promovarea intereselor politice, economice şi de altă natură. (...)
(In luna decembrie 1989) ... în legătură cu informaţiile care existau privind o serie de acţiuni ale studenţilor de la Institutul Politehnic, de la Academia de Studii Economice, de la Institutul Medico-Farmaceutic şi altele, din Bucureşti, nu s-a făcut nimic pe linie de securitate. A fost încunoştiinţat doar ministrul Învăţământului că un număr mare de studenţi de la cămine nu au plecat în vacanţă.
În trecut, în condiţii operative infinit mai simple, la căminele studenţeşti se luau, atât de Securitate cât şi de Miliţie, măsuri complexe, angrenându-se şi conducerile institutelor de învăţământ superior respective, cadrele didactice, organizaţiile politice etc.
În mod similar s-a procedat şi cu informaţiile care priveau plecarea spre Bucureşti a unor studenţi de la alte centre universitare sau situaţia de pe platformele industriale din marile întreprinderi şi dintr-o serie de instituţii din Capitală şi din provincie. (…) Prin aceasta s-au facilitat, în nod indirect, (..) acțiunile maselor populare (…)
În acelaşi timp, toate unităţile informativ-operative şi cele ale trupelor de securitate au executat întocmai ordinele ce le-am dat, atât înainte cât şi imediat după fuga lui Ceaușescu, de a nu se trage în manifestanţi şi de a se pune la dispoziţia lor. Ulterior, auzind apelul ce le-am adresat şi executând dispoziţiile ce le-am dat, unităţile de securitate s-au pus în serviciul ( poporului) şi au acţionat alături de armată.”
Google
 

Postări populare