Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste


Ghita Bizonu' despre ce a creat seculara inapoiere a Romaniei

Seculara Inapoiere a Romaniei
Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste

Schimbare de macaz sau Deveselu, o statie prea indepartata

O comisie de cercetatori americani lucrand pentru National Research Council a concluzionat intr-un raport de 260 de pagini ca planul presedintelui Obama de a contracara rachete iraniene cu interceptori europeni (Deveselu) nu este efectiv in lipsa unor avansuri tehnologice. Comisia respectiva recomanda interceptori plasati pe teritoriul SUA. ICBM Agni-V Range Iata si cateva opinii despre acest raport venind dela cititorii ziarului New York Times, intr-un fel, elita civica a Statelor Unite. SocratesDowntown Verona NJ Beware of the military-industrial complex. Pres­i­dent Dwight D. Eisen­hower - Jan­u­ary 17, 1961 RobNew Mexico This is a classic example of the military-industrial complex trying to frighten the American people and their leaders into spending tens of billions of dollars on weapons systems whose true purpose is to enrich the manufacturers of those systems. Are we really endangered by Iran? Is Iran the new Soviet Union? Rubbish! I hope that the president has the sense to reject this baloney and that he chooses to spend taxpayers' money on something that is actually useful. TomSeattle, WA Oh Good Grief! For 30 years, we have been stuck with this albatross, sinking more and more money into a program that has demonstrated consistent under-performance and outright failure. The simple, unvarnished truth is that it is always easier to develop tactics to fool the anti-missile defense system than to make the defense system foolproof. This was evident in 1983 (when Reagan delivered his infamous star wars speed) and still so today. At a time when we are debating the need for and cost of social welfare, the NRC panel has seen fit to recommend further welfare for the aerospace- military contractor sector. Let's stop this nonsense now! SketcoCleveland, OH Whew! Thank God we have a program that will help feed the starving defense industry. E. BurkeNY We all knew that the Republicans under Alzheimer's Ron were just creating a War Profiteer Boondoggle, and Huge Pork Program with this nonsense. It's How Reagan managed to TRIPLE The National Debt. Republicans ONLY HATE SPENDING when it Helps Americans, especially Poor Americans. LanceCarmel, CA The Star Wars Defense System, was created by a casual remark from Ronald Reagan while being given a tour of NORAD, the Air Force's military base. From an insane idea, it has morphed from one concept (it will shoot down Russian missiles) to another (we will expode a missile over our cities which will create a umbrella of protection protecting us from the next missile - I am not kidding) to endless other flights of fancy. President Clinton changed the name and kept the program. It is welfare for the military industry. Now, it has morphed once again to a missile defense system that would only protect us against Iran missiles. It will never work. This is fraud in the highest magnitude against the United States, all under the flag of patriotism. As a high ranking retired Navy Commander explained to me, "If a missile has a return address on it, we would wipe out the attacking country before they had the chance to launch another." George APelham, NY So why are the Irainian's launching a nuclear attack against the US? I thought they were attacking Israel first. Right after they launch that attack on Israel, theyll be back to the Stone Age, so we won't have to worry. This is why Mutually Assured Destruction works, and in this case, it's not even MAD, but Iran alone being obliterated! Of course, the logic is that the mullahs who run Iran are crazy and don't care that their centuries old culture, and all their power, will be destroyed. Of course, that's assuming that their long range missle and nuclear weapon all work as planned. Boy talk about pressure! Come on, this is a joke for the US to throw more money down a rat hole. NANew York "L. David Montague, the panel’s co-chairman and a retired president of Lockheed Martin Missiles and Space. The Pentagon must strengthen its technical analyses, he added, so it “can better evaluate new initiatives.” This begs the questions: Does he still have a stake in Lockheed-Martin? How might he benefit financially if a President Romney carries through on his pledge to increase defense spending by $2.1 trillion? The article says it's "the first time that the research council ... has weighed in on the nation’s overall plans for defeating missile attacks." Why has it chosen to do so now, publicly, less than two months before a presidential election? Bruce RozenblitKansas City A rifle round travels at 1500 to 2000 miles per hour. An ICBM travels at 8000 miles per hour. If the interceptor is also traveling at 8000 mph, the two are closing in on each other at 16,000 mph or 23,500 feet per second. That leaves microseconds to make course corrections. The target is only 10 to 20 feet wide. Shooting down ICBM's is virtually impossible. I don't know what our top secret technology is, but we don't have a vast array of space based (or ground based) energy beams that can knock down a large scale attack. We might be able to knock down a few, but it only takes one that gets through to kill millions. We can't make ourselves impregnable against this kind of attack. We are vulnerable. If Iran was so stupid to launch against us, there would be no more Iran. Many tens of millions would die within 20 minutes. That is an efficient military option. Of course making peace and demilitarizing is another option. JordanNew York A system that doesn't work for a threat that doesn't exist, but we can't 5% of spending to cut from the budget. The idea that a nation would launch a weapon at us with our unmatched retaliatory capacity is ridiculous. glevyPickens, SC Long range Iranian missiles? Will the be carrying them or mailing them. It sounds like the committee wants a Romney presidency. Elect the fool with absolutely no idea about the subject but believes the pentagon should have more money. What a joke! AaronHouston, TX While agreeing with Steve and with Rob, I must ask an additional question: Is no-one paying attention to the underlying message here? The US has been building, modifying and adding to for over 50 YEARS what should be the most unbelievably sophisticated and powerful missile systems in the world. The cost is probably immeasurable, not only in actual physical expenses to the MIC, but in programs under-funded or lost to our society. And yet...this article states that, at best, we can only guard against the most primitive arsenal put forth by N. Korea??!! That we are totally vulnerable to a missile program from Iran that is not even in its infancy??! What is wrong here? How can we as a society continue to be so misguided by our own military and those who profit from it, financially and politically? When will we as a society finally say "Enough; this is enough!" This constant refrain that (China, Iran, NK, whomever) has this fantastically powerful and flawless capability to launch attacks while our own, bloated and over-blown, missile systems are totally flawed, is tiresome. We continue to believe that we need $20B aircraft to defeat "enemies" riding donkeys and carrying handheld weapons, spend more and more money rather than develop global solutions. The Communist bugaboo of the 1950's never goes away, and why should it? Look how good it has been for so many militarists and politicians to maintain their good fortune. SteveFlorence OR Sorry, We've seen this movie before. Dr. Strangechaney And The Fear to End All Fears. With the election coming up this is a predictable as slasher movies at Halloween. As long as there's money to be made you can count on sequel. The trailer line that's hard to equal is, "The new report looks ahead a decade or more to what it calls the “likely development” of Iranian missiles designed to rain warheads down on the United States." Oh shudder! jbok Oh gee. Someday some country may have missiles like the ones we're stuffed with already. They might attack us. So let's gut everybody in the nation, make the old and young destitute, cut off medical care, kill SSI, dump the unemployed, destroy demand and jobs, and give the money to the military (and of course, tax cuts for the rich, which is never negotiable). Otherwise, bad things might happen. Thomas PayneCornelius, NC Have we nat all grasped the truth that this "defense system" was more about padding some stock portfolios and providing some political bluster for those who pushed it off on the unsuspecting American taxpayers? This IS Reagan's Star Wars crap? Right? karlUSA I've spent much of my career in missile defense. In my opinion these systems do us harm by giving us a false sense of security. At some point the President may be faced with the the uncertainty of a potential missile launch from Iran or N. Korea and he will ask "If they actually launch that at us, what are our prospects for shooting it down?" He could potentially put more reliance on this capability than is warranted. The technical challenges are a lot like putting a probe on mars. When it actually works as planned, it's an amazing near-miracle, and cause for celebration. The only viable and cost-effective missile defense is either through diplomacy, bribery, or preemptive military action prevent unstable regimes such as those in Iran and N. Korea from obtaining WMD plus the delivery system. DonNew York Incredible! There has been actual proof of missile shields shear failure since Gulf War I. But we kept pouring BILLIONS into these programs because of lobbyists and their paid minions in Congress. We still pour billions into failed advanced fighter programs because according to Republicans if you cut those programs you're Anti-American. PhilSan Anselmo, CA We are and will forever be vulnerable. Get used to it. We were vulnerable to 'box cutters' on 9/11. Maybe we should think about why so many people would want to attack us. We will never be able to build walls high enough to eliminate vulnerability. However, in a time of no jobs giving people(defense contractors) money to build a false sense of security seems politically ideal. One thing about long range missiles is they are easily tracked to their launch pad. So supposing that Iran might fire a missile at us is insane unless we think they're willing to risk our normal overreaction in retaliation. Bombs will arrive as biological germs, in boats, as software etc. Protecting us w/missile shields is just a welfare program for grown up 'world of warcraft' boys. AlanKC MONYT Pick The best defense is a strong offense. MAD works and it has for over 60 years and counting. PatFlorida This is a trillion dollar joke on the US taxpayer. When Clinton took office he cancelled it. Bush II brought it back. The defense shield was tested. For it to work, the incoming missile had to have a radio emitter on it so the defense missiles could find it. Otherwise it missed it's target. Bush decided to not let out the results of the tests to the media anymore. It's just a defense contractor money trough. And somehow we are selling it to other countries. Or we are building it for them - hard to find the facts. We the taxpayers got totally ripped off on this one. And it too a 2 year study to find out it doesn't work well? richard schumacherunited states If Iran or a terrorist groups sends nuclear bombs they would most likely come via ship. Fat lot of good an antimissile defense would do then. Steve BolgerNew York City This whole program looks rather farcical in view of the submarines used to smuggle drugs into the US this host reported on just days ago. BlancheSan Francisco Shame on you NY Times for printing this on the front page on 9/11 another scare tactic to keep Americans awake at night. I wont reiterate what has been said earlier in the comments that this report is from the military-industrial complex and should be viewed in that contexg.. And shame on the writers of this report and the timing of its publication. Tony GloverNew York This is rich. A study by military experts, including folks with connections to the industry, recommending we spend more on military. I would laugh, but I can't. The consequences are too serious. Listen TomeWashington, DC As a rational state, if the US had an effective ABM it would launch a nuclear attack on Russia and China so that they could never attack the US. The US has also had some very irrational leaders. The generals recommended the use of nuclear weapons in both the Korean War and the Vietnam War. There are people in the pentagon right now whom do nothing all day but dream about how to launch a nuclear war. Whatever happened to the SALT treaties, ABM treaty and disarmament? That would be the most rational thing for a sane people to do. Was it rational for President Bush, Jr. to unilaterally and illegally tear those treaties up without consulting Congress, our allies and cosignatories. Why should Iran or anybody else keep their promises if we do not? Iran only has imaginary nuclear weapons and imaginary ballistic missiles. Even if they did have them, and that is a big stretch, they could only launch a few nuclear bombs, which would be considered survivable by the Dr. Strangelove’s. But it would mean complete annihilation for Iran. As for Iran they are a red herring for the ABM system. gjames9142toronto, canada Hey, it's only cost $200 billion so far. When it comes to defense, deficits don't matter. tigumUpstate NY Play the dirge for the "peace dividend." It was amazing how simple it's threat was stymied. Someone realized that dusting off the old speeches, replacing "communism" with "terrorism" was all that was necessary to address such a foolish notion of a US not armed to the teeth. We seem destined to continually build weapons systems that do not work and designed against unrealistic threats. Let's hope that the pentagon's view that cataclysmic war is unlikely is actually true. Oh well, I guess a "true American" is a profligate consumer and our government, as an extension of the system, should adopt the same posture. "O say can you see ..." exmilpilotOrlando Unfortunately, long range missile defense is all about politics and nothing about capability or praticability. There is little doubt that current systems have serious enough flaws that they can be useless in an attack by a technologically sophisticated foe. Right now Iran and North Korea have little chance of mounting that threat. The only reason that spending on long range missile defense continues is simple: if either the Republicans the Democrats proposed to cancell the program, they would be pummelled by the other side with "you're soft on defense" or " how dare you leave the US defenseless against the growing Iranian and North Korean threat". Those attacks would play well with much of the electorate, especially the ones who believe TV attack ads. No politician wants to take the chance of losing votes. So the ones who know better, pander to the ignorant ones. Matt FLima, Peru Funny that most of the experts on the panel would probably personally (financially) benefit by the recommendations. DickTallahassee, FL And the 'Drones' get smaller and smaller and their cargo fiercer and fiercer; Just keep sending dollars to the 'Military-Industrial Complex' and then the 'Drones' will get more and more dollars and the 'Military-Industrial Complex' will keep growing and spending. There isn't a Military Solution: Try Diplomacy? MitchPNY, NY I'm sure we're just another $100-200 billion away from getting it right bogglesthemindSouthern Humboldt, CA ~the nation’s protections against missile attack suffer from major shortcomings ... What assurance do we have that a New & Improved system would not suffer from the same "shortcomings"? Will it not be designed and assembled by the same people that have given us the present flawed system? Howard Thompsonla Quinta, caNYT Pick In early 1960s I worked on the Army's ABM program researching the problem of discriminating the warhead from the decoys. We found that the defensive system could easily be made ineffective unless the intercept was made in the atmosphere-either in the initial or the final trajectory. The short time to fire the defensive weapon in either case made the decision to launch unacceptable. Detection of the warheads outside of the atmosphere leaves unacceptable probabilities of success. The Army came to this conclusion 40 years ago. Since then, we have only financed an interesting defense industries' research program which has wasted more than $200 billion. Ethan BernardNew Haven, CT ICBM defense is easily circumvented by deploying decoy targets in space along with the real warhead. This is why people call it "The Maginot line in the sky." Alternatively, they can always smuggle the bomb in a bag of cocaine. HarrySan Francisco GIVE IT A REST! We have been hearing this for more than 50 years! Kennedy and his "Missile Gap"; Carter and his "Window of Vulnerability"! The Soviets were supposed to have had an impenetrable missile defense system. SO WE WERE TOLD. And a young punk named Mathias Rust, or something along those lines, got a wild hair up his butt and decided to take it to a test in his puny private plane, which he landed in Red Square. Notice that no Soviet missile system brought him down? FEAR FEAR FEAR PEOPLE. FOLLOW THE MONEY. dfloyrArizona Consider: 1. This summer we visited Louisburg in Nova Scotia. The French built huge fortifications aimed out to sea and across the mouth of the harbor to protect their rich fishing interests. The British troops landed elsewhere, marched inland, and attacked from the rear. 2. Before WWII the French built a heavily fortified Maginot Line. The Germans simply attacked through Belgium and collapsed the French from the rear. This missile defense is just another similar deeply flawed "targeted" defense. An enemy determined to hit us with their small number of missiles need only load them aboard ships and send the ships to somewhere south of Bermuda, into the Caribbean, or perhaps some spot in the Pacific south of Los Angeles. Launched from there, this whole expensive defense system would be useless . JohnVirginia "The study was funded by the Missile Defense Agency" gcolumbus I like that it's scientist but when you see their credentials seems like they work for the military industrial complex. Kind of like asking the oil gas and coal for their report on global warming. Or hiring Haliburton to rebuild Iraq. How effective is this kind of protection when you look at what one determined individual can do. Maybe what we need to do is try to talk out some of are problems work out solutions that are good for the many. Well I better get back to my Fox news so I can get the real scoop fair and balanced. Things have changed the threat is bigger but it is more individualized. The best solution can be found when everyone has something to lose. FrankMiami So we should spend billion of dollars in missile defense to protect the U.S. against Iran? Not against Russia or China or Pakistan or North Korea, but Iran! It makes me wonder about the objectivity of the article and who's paying the author's take to write it. Sept. 11, 2012 at 9:56 p.m.RECOMMENDED11 Chris GBoston area, MA I've gotta say, I'm not too concerned about Iran (deliberately) launching a first strike. Call it the half-MAD principle: If they launch a first strike then we incinerate them with our retaliatory strike. End of story. Iran may (does) have a vile set of leaders but I'm confident that they have a sufficiently well-developed sense of self-preservation that they're not fool enough to try to nuke us. inmytaxiMinneapolis Long range missiles are not the type of threat we face today ... they're an old style USSR type threat. The threat we face today is a nuke delivered slowly, say on a boat, into a US harbor, say NYC. Long range missiles are designed for surprise to destroy retaliatory strikes. No one can prevent a retaliatory strike. Thus, the threat is nukes delivered any way possible, and the money spent on anti missile defense is better spent on strengthening port security. Marvin R. MorrisonDenver Colorado And this Panel studied he problem for 2 years but released its findings just before the coming elections - I wonder why such exquisite timing? M R Morrison Denver jackcbnj We have more than enough nukes to turn Iran and North Korea and anyone else who wants to bring it on into radioactive sheets of glass. That's the beauty of nukes - no one gets out alive. In the 60 years since Russia and Great Britain joined the club there has never been a bomb exploded in anger. MAD works. Diplomacy works. A country getting their first nukes soon realizes that they can't use them; it's Self Assured Destruction. Joe TNJ Wow! Perfect pre-election timing. I wonder if the committee coordinated with Netanyahu to deliver a 9/11 one-two punch. If not, it is one heck of a coincidence. In any event this may be a preamble to a certain "October surprise". Listen TomeWashington, DC What this article fails to mention is that President George Bush Jr. tore up the Anti-Ballistic Missile Treaty with Russia. The ABM treaty made nuclear war less likely because if any country has an effective ABM system it will be tempted to make a first strike nuclear attack. One country cannot increase its defenses without weakening the defenses of another country. The idea that the ABM system is to protect against Iran is not logical. Iran would not have the capability to threaten the US for decades if ever. It is really Russia that the US is concerned about. The Bush Doctrine of attacking any country that poses a threat and an ABM system gives Russia real reasons for concern about a first strike from the US. Thus if the Russians feel a real threat they may gamble on a first strike against the US. Continuing with an ABM system is a disaster for the world. bronco billyMT The insanely massive Security Industrial Complex SIC(K) has driven the country to the brink of bankruptsy. The parasites have consumed the host. SICkening indeed... Steve SingerChicago Definition of "anti-missile defense system": 1. mission impossible, and supreme folly for being that; 2. unachievable at any cost; 3. a stupendous, colossal, bankrupting waste of irreplaceable fiscal resources; just like our Iraq, Afghan and Southeast Asia/Vietnam catastrophes were. It never ends. Our elected politicians simply cannot say "No!" to the latest pork-larded MIC boondoggle. They are either spineless handout-takers, simply refuse to think for themselves, or they refuse to learn from history, especially from past mistakes; why they condemn the rest of us to repeat them and pay for them again. Again, and again, and again. Capt. PennySilicon Valley This is the definition of national insecurity. No matter how much we spend we remain frightened. There is no possible military solution. A psychological or psychiatric approach is the only solution. mobocracyminneapolis It probably makes sense to do some research into missle defense, if only as an adjunct to development of missle offense development, so you know what kind of defenses you're up against. However, actual interception systems remain extremely complicated even for short-range missles requiring precise targeting (ie, anti-ship missles) and likely impossible for long-range missles until/unless we develop some kind of energy weapon with a fast response time and near-zero on-target latency. What makes more sense as a missle defense system is a publicly stated philosophy of massive, disproportional response, with all weapons (aka nuclear) on the table. If the President goes on TV and warns our "enemies" (PRK, Iran principally) that we can track their missles and that an attack on us will result "in destruction and suffering unseen since Hamburg, Tokyo, Dresden or Hiroshima" they will get the idea that there's really no way to win because any attack will result in civilization-ending counter-attacks. Even the looniest in Iran or PRK aren't willing to see their largest cities literally burned to the ground and the local demographic and economic clock set back 1000 years. It might be martyrdom to some, but it's too much of a loss for most. BCCanada A few people have suggested that MAD (Mutual Assured Destruction) is the appropriate defence strategy. Please keep in mind that a central tenet behind MAD is that you are dealing with rational states, in the sense that the powers behind those states are not willing to risk their own destruction or the deaths of their citizens. This was thought to be true of Russia. Is it true of Iran? North Korea?
Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste


Emil Constantinescu, Domnului Martin Schulz, Președintele ParlamentuluiEuropean

Emil Constantinescu, originally uploaded by der_makabere.

Domnule președinte Schulz,

Vă adresez această scrisoare cu ocazia dezbaterilor organizate de Parlamentul European asupra situatiei politice din România, în calitate de președinte al României între 1996 și 2000, perioadă în care Consiliul European a decis începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană în pofida unei situații economice și sociale foarte grele, datorită aprecierilor privind instituirea instituțiilor statului de drept și a respectării legii.

Mă adresez dumneavoastră, de asemenea, în calitate de lider civic, academic și politic, care a participat la conturarea proiectului de integrare a fostelor state comuniste din Europa Centrala și de Est, alături de ceilalți membri ai familiei primilor președinți democrați ai acestor țări proveniți din societatea civilă. Proiectul pe care noi l-am susținut și care a lărgit UE nu a avut rolul unui plan Marshall, nu a fost un cadou al Occidentului european, ci a fost expresia unei viziuni și a unei opțiuni a noilor democrații, plătită cu grele suferințe de cetățenii Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Bulgariei și României și pentru aceasta România, alături de aceste țări, are nevoie să fie tratată cu respect.

În acest sens, mă simt obligat să intervin deoarece în ultimele doua luni țara mea, România, a fost supusă unor presiuni inacceptabile pentru un membru al UE, presiuni venite din partea comisarului european pentru Justiție, Viviane Reding și a președintelelui Comisiei Europene, José Barroso. Presiunile asupra Parlamentului României, Guvernului și presedintelui interimar, care au acționat în litera și în spiritul Constituției României, nu au justificare în niciun articol al Constituției Europene sau a altor reglementări și reprezintă un abuz care creează un precedent extrem de periculos de încălcare a suveranității unui stat membru UE.

Aceste presiuni au fost făcute în baza unor acuzații care nu au legătura cu realitatea și sunt contrazise de orice analiză corectă și imparțială a evenimentelor și a documentelor. Acum, când procesul de suspendare a președintelui și referendumul de demitere a acestuia s-au încheiat cu revenirea în functie, în condițiile impuse de UE, îl putem considera ca un studiu de caz.

Mandatul actual al președintelui României este ilegitim Ceea ce comisarul pentru Justiție și președintele Comisiei Europene ignoră este faptul ca mandatul actual al președintelui României este ilegitim.

În urma unei hotarâri de suspendare a președintelui României si a organizării unui referendum pentru demiterea acestuia, în condițiile prevăzute prin lege și considerate constituționale prin decizia Curții Constituționale a României, 7,4 milioane de cetățeni, o majoritate covârșitoare reprezentând 87% din cei prezenți la vot, s-au pronunțat pentru demiterea președintelui. Cei 8,4 milioane care au votat (46% din listele permanente) reprezintă în realitate cu mult peste 50%, cvorumul luat în considerare. Aceasta pentru ca listele electorale permanente utilizate nu au fost actualizate în cei opt ani ai mandatelor președintelui Traian Băsescu (18,4 milioane - 2004; 18,4 milioane - 2008; 18,3 milioane - 2012), deși populația României a scăzut dramatic, conform datelor oficiale ale recensământului Institutului Național de Statistică, cu peste 2,6 milioane în 2012 față de 2004 și cu 3,4 milioane fațăde anul 2000.

Datele furnizate de Guvernul României, la cererea Curții Constituționale, de actualizare a listelor electorale permanente, după consumarea referendumului confirmă, în urma unei verificări și în baza unor documente oficiale emise de administrațiile locale și de către Ministerul de Externe în baza comunicărilor statelor europene în care domiciliază cetățeni români, că aproximativ 3 milioane de români domiciliază în afara țării și votează pe liste suplimentare.

Realitatea politică actuală a României, exprimată prin votul a 87% din cei care au votat pentru demiterea președintelui, reprezentând cu mult peste 50% din numărul celor înscriși în listele electorale permanente, dacă acestea sunt alcătuite corect, arată că în prezent mandatul președintelui Băsescu este ilegitim și că Domnia Sa nu-i poate reprezenta pe cetățenii României nici pe plan intern, nici pe plan extern. Revenirea în funcție a președintelui nu are nicio legătură cu statul de drept și este rezultatul unor acțiuni discutabile pe plan intern și extern.

Impunerea abuzivă a unui cvorum de către Curtea Constituțională, susținută prin presiuni politice de către comisarul pentru Justiție și președintele Comisiei UE

În ceea priveste cvorumul stabilit de Curtea Constituțională, el nu este prevăzut în Constituția României și nici în a altor state din UE, în cazul referendumului de demitere a președintelui și chiar dacă este prevăzut în alte situatii, este mai mic de 50%. Cvorumul nu este recomandat nici de Comisia de la Veneția, pentru că determină mai degrabă interesul de a se abține, nu de a vota împotriva, ceea ce de fapt s-a și întâmplat atunci când, la chemarea președintelui, partidul său a boicotat referendumul pentru a anula voința exprimată de majoritatea votanților. În plus, o Ordonanță de Urgență în vigoare în momentul declanșării procedurii de demitere prevedea un cvorum de peste 50% din numărul votanților și nu a cetățenilor înscriși în listele permanente.

Acest cvorum, de 50% din numărul votanților, a fost valabil și la referendumul de demitere a președintelui Băsescu din 2007, care a fost validat în unanimitate de Curtea Constituțională, deși nu obținuse peste 50% din numărul celor înscriși în listele electorale.

La presiunile comisarului pentru Justiție și ale președintelui Comisiei Europene, precum și a unor cancelarii europene, asupra primului-ministru și a președintelui interimar, acesta din urma a promulgat o lege votată de fosta majoritate pentru protecția președintelui Băsescu, iar primul-ministru a solicitat respingerea de către Parlament a propriei Ordonanțe. Deciziile celor doi demnitari au avut în vedere protejarea României de amenințări legate de pozitia pe piețele financiare, retragerea investițiilor străine, Acordul cu FMI, amânarea Acordului Schengen, căderea cursului leului etc., ei asumându-și răspunderea pentru o decizie profund incorectă în circumstanțele date și evident nedemocratică.

Ce este și de cine este reprezentată Curtea Constituțională a României, de care comisarul pentru Justiție si președintele Comisiei Europene au făcut atâta caz

În legislatura actuală, Curtea Constituțională a României este un organism politizat intens în timpul mandatelor președintelui Băsescu, prin popularea ei cu personaje fărî valoare profesională și cu probleme de moralitate, usor șantajabile. În timpul mandatului meu, președintele Curții Constituționale a fost dr. Mihai Lucian, participant la revolta anticomunistă din 21 decembrie 1989, profesor universitar, corespondent al Centrului pentru Studierea Constituționalismului în centrul și estul Europei al Universității Chicago Law School, membru al Comisiei de la Veneția. La fel, ceilalți președinti ai Curții Constituționale din perioada postcomunistă, Nicolae Popa și Ioan Muraru, au deținut în cariera lor poziții înalte de profesori universitari, decani ai Facultății de Drept, președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind și autori a numeroase cărți, manuale și studii în domeniu.

Spre comparație, actualul președinte al Curții Constituționale, Augustin Zegrean, numit de președintele Traian Băsescu, este un mărunt avocat la o întreprindere obscură dintr-un orășel de provincie, promovat deputat în Parlamentul României în 1990, după atacul minerilor asupra Pieței Universității, chiar de formațiunea neocomunistă care orchestrase acest atac. Este deținător a unei simple diplome de licență, nu a fost niciodată magistrat și nu a avut nicio activitate științifică ce poate demonstra o minimă capacitate profesională în domeniu, cumulează indemnizația de judecător la Curtea Constituțională cu o pensie specială de judecător în baza unui certicat de handicapat permanent.

Am avut ocazia să vizitez numeroase Curți Constituționale din statele UE și să primesc președinți ai acestora. Puteți întelege de ce orice comparație a acestui instrument politic al președintelui Băsescu, care dă hotărâri partizane împotriva literei și spiritului Constituției, cu Curțile Constituționale din alte țări UE nu are nicio relevanță.

Hotarârile Curții Constituționale

Toate hotărârile Curții Constituționale în problema referendumului de demitere a președintelui au avut caracter politic. Nu în sensul rezolvării unei situații politice, conform literei și spiritului Constituției, ci al unei decizii partizane menite să împiedice cu orice preț demiterea președintelui prin votul liber exprimat al majorității alegătorilor.

Dacă prima hotărâre, dinaintea referendumului a impus cvorumul neprevăzut de Constituție, cea de-a doua, de după consumarea referendumului, a amânat decizia cu o lună pentru a se realiza majoritatea necesară, de două treimi din cei nouă judecători. Aceasta s-a realizat prin schimbarea orientării unei judecătoare reprezentând partidul ostil președintelui, prin șanțantaj privind dosarul ei de colaborare cu Securitatea (poliția politică a lui Ceaușescu) și un dosar mai vechi de coruptie al familiei sale și prin amenințări din partea unui deținut de drept comun, care au reușit în final.

Hotarârea Curții Constituționale care a validat referendumul nu a luat în considerare documentele oficiale prezentate de Guvern care arătau, în baza datelor furnizate de autoritățile locale și de statele Uniunii Europene la solicitarea Ministrului de Externe, că peste trei milioane de români au domiciliul în străinătate și deci nu puteau figura, conform legii, în listele permanente, ci doar în listele suplimentare, pe care le-au și folosit pentru a vota la acest referendum în țările în care domiciliază.

Cu o rară aroganță și dispreț față de realitate, această ultimă hotărâre nu a luat în considerare, din documentele primite de la Guvern, nici cel puțin zecile de mii de cetățeni decedați la data referendumului sau fără drept de vot, în urma unor hotărâri judecătorești.

Astfel, ca o realitate de necontestat, 7 milioane și jumătate de cetățeni, reprezentând 87% din votanți, s-au pronunțat pentru demiterea președintelui și doar 900.000 (13%) pentru menținerea sa în funcție, rămâne fără efect juridic și politic, deși numărul celor care au votat pentru demitere depășește cu două milioane pe cei care au votat pentru alegerea sa în 2008.

Lovitura de stat

Mediile de informații occidentale au preluat o afirmație aberantă a Președintelui suspendat și a acoliților săi despre o «lovitură de stat» sau un «puci» în România. Chiar și după ce Curtea Constituțională a hotărât că înlocuirea președintilor Senatului și Camerei Deputaților de către o nouă majoritate parlamentară a fost legală și constituțională, la fel ca și hotărârea de suspendare a președintelui, această etichetare absurdă s-a menținut. Într-o declarație stupefiantă, chiar după revenirea ilegitimă a președintelui Băsescu în funcție, doamna Reding continua să vorbească despre o «lovitură de stat parlamentară», în disprețul votului a 7,4 milioane de cetățeni reprezentând 87% din numărul votanților.

Se poate afirma orice dacă nu ai proprietatea termenilor sau ești rău intenționat. Cei care au o minimă cultură politică știu că o «lovitură de stat» sau un «puci» înseamnă, conform tuturor studiilor politice sau juridice, sau macar a dicționarelor: «răsturnarea bruscă și neconstituțională a puterii legitime dintr-un stat impusă (neparlamentar) prin surpriza de o minoritate, de obicei, formată din militari sau comandanți paramilitari folosind forța». Lesne se poate vedea că în afara de viteza de desfășurare a unor evenimente absolut legale, nici măcar surpriza nu poate fi invocată de un președinte care a mai fost o dată supus demiterii și care din ianuarie 2012 este contestat de marea majoritate a cetățenilor României. Atunci unde este intervenția armatei?; unde este neconstituționalitatea?; despre ce minoritate vorbim la o hotărâre a majorității parlamentare votată de o zdrobitoare majoritate de 87% a alegătorilor?

Faptul că o afirmație aberantă a președintelui suspendat și acolitilor săi a fost preluată de doamna Reding și de domnul Barroso îmi amintește că în perioada comunistă, în statele din Europa Centrala satelite ale Moscovei, circula o glumă: unui ascultător care întreaba la Radio Erevan (un post de radio din Uniunea Sovietică) dacă este adevarat că cetățeanul Ivan Ivanovici a furat o Volga (automobilul rusesc din acel timp), i se răspundea că este adevărat, numai că nu era vorba de un automobil, ci de o bicicletă și că nu a furat-o, ci i-a fost furată. Cam așa se întâmplă și acum, dar nici în visele cele mai urâte nu mi-am imaginat că o minciună atât de sfruntată poate fi «vehiculată» în presa occidentală a anului 2012 și în unele cancelarii europene.Aș vrea să cred că lucrurile nu vor fi lăsate așa.

În decembrie 1989, cei care au protestat la Timișoara și București în față puștilor și tancurilor tiranului Ceaușescu nu au scandat: «Vrem salarii mai mari!», ci au strigat: «Alegeri libere și presa liberă!». Studenți, colegi și prieteni ai mei au cazut în 21 decembrie sub gloanțe sau striviți sub șenilele tancurilor. Cei rămași în viață au luptat din greu cu fortele neocomuniste pentru democrație și pentru integrarea europeană. Acum au votat în libertate, dar votul lor este inutil datorită unei manipulări grosolane orchestrate de agenți de influență de la București împotriva propriei țări. Așa ceva nu putem accepta. Este cutremurator să vedem cum fosta limbă de lemn a politrucilor comuniști este înlocuită de limbajul conform al Uniunii Europene, pentru a-i înfiera pe adversarii politici ai președintelui Băsescu.

Monitorizare sau manipulare?

Raportul Comisiei privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din iulie 2012, conține numeroase informații false. În Raport s-a vorbit, fără a se particulariza, despre remedierea atingerilor aduse reformei în ultimele săptămâni (p. 5) sau despre restaurarea statului de drept, inclusiv independența justiției (p. 19). S-a cerut publicarea imediată a tuturor actelor în Monitorul Oficial (p. 20) fără a se indica sau a fi cunoscut un singur caz în care să fi apărut o asemenea întârziere din vina Guvernului, precum și respectarea în viitor a condițiilor constituționale privind emiterea ordonanțelor de urgență (p. 20), deși nimeni nu a contestat constituționalitatea ordonanțelor emise de Guvernul Ponta și ele nu au fost invalidate de Curtea Constituțională.

Nici cât privește presiunile politice exercitate asupra Curții Constituționale și nerespectarea principiului separației puterilor (p.5) nu s-au prezentat situații concrete, deși asemenea presiuni au existat atunci când, în noiembrie și decembrie 2011, președintele Traian Băsescu a convocat, cu încălcarea separației puterilor, Curtea într-o ședință ținută cu ușile închise sau când a declarat că nu va aplica decizia Curții Constituționale referitoare la legea privind înghețarea pensiilor și salariilor în 2012.

Îmi pun întrebarea dacă la nivelul Comisiei Europene există o preocupare reală pentru o cunoaștere mai profundă a particularităților legislative, sociale și culturale din noile state membre UE din Europa Centrală și câtă încredere putem avea în dialogul Comisiei Europene cu diferite componente ale societății civile, dacă în cazul evenimentelor recente din România câțiva agenți de influență au putut determina o reacție disproporționat negativă față de evenimente scoase din context sau care pur și simplu nu au existat în realitate. Cred că aceste exagerări ar fi putut fi evitate dacă ar fi existat un dialog cu reprezentanți de marcă ai mediului academic și ai organizațiilor neguvernamentale, altele decât cele apropiate președintelui.

Într-o scrisoare pe care am adresat-o în 25 iulie 2012 președintelui Comisiei Europene, José Barroso, înainte de referendum, am sugerat consultarea într-o speță care privește funcția de șef de stat a președinților post-comuniști ai României, mai ales că între mine și președintele Ion Iliescu există diferențe ideologice iremediabile, și a Majestății Sale Regele Mihai I, detronat și exilat de către comuniști în 1947. Puteau fi consultați, de asemenea, foștii președinti ai Parlamentului României, foștii prim- miniștrii, foștii președinti ai Curții Constituționale, ai Înaltei Curți de Justiție și Casatie, foștii Avocați ai Poporului. Este foarte ciudat că personalități civice precum prof. dr. Cristian Pîrvulescu, decanul Facultății de Științe Politice, președintele celei mai importante asociatii civice, Prodemocrația sau Victor Alistar, presedintele Transparency International România, nu au fost consultați. Am transmis președintelui Barroso scrisori semnate de fostul președinte al Curții Constituționale și al Înaltei Curți de Justiție și Casație, prof. dr. Nicolae Popa și de fostul procuror general al României, profesor de drept Constituțional, Mircea Criste și, de asemenea, un Apel al intelectualilor români adresat Comisiei Europene, printre semnatarii căruia se numără rectori (președinti) și decani ai unor mari universități, scriitori, artiști, muzicieni și activiști civici reputati. Nu există niciun semn că opiniile lor ar fi fost luate în considerare.

Doamna Reding și domnul Barroso, în mod evident, nu au dorit sau nu au considerat necesar să consulte nicio personalitate politică, academică, civică din afara camarilei prezidențiale, pentru a afla realitatea. Chiar dacă a fost vorba doar de o proastă informare sau de o neînțelegere a realităților românesti, acesta denotă dispreț și aroganță față de o țară membră a Uniunii Europene, al carei proiect politic se bazează tocmai pe respectul și înțelegerea celorlalți.

Ultimatumul în 11 puncte impus Parlamentului, Guvernului si președintelui interimar al României

Recomandările Raportului s-au plasat la limita respectării suveranității unui stat membru al UE, atunci când s-a indicat în termeni ultimativi ce decizii să ia ori să nu ia Guvernul sau președintele României.Cea mai gravă dintre acestea mi se pare cerința imperativă de a «nu se acorda grațieri pe perioada președinției interimare». E vorba de interzicerea unei competențe de natură constituțională acordată președintelui României (art. 94, d) recunoscută și celui care asigură interimatul funcției (art. 98/2) și care se exercită fără nicio prealabilă autorizare internă sau externă. Cerința a plecat de la un «proces de intenție» privind o eventuală grațiere a fostului prim-ministru Adrian Năstase, deși nu a existat nicio declarație în acest sens și era evident că ea nu era posibilă. Formularea ei la modul general nu numai că făcea ca grațierea să nu poata fi acordată nimănui, chiar dacă rațiuni de ordin umanitar ar fi impus-o, dar a adus atingere unui atribut al conducătorului oricărui stat suveran, stabilit prin cutumă, de-a lungul istoriei. Nu cred că există vreun stat în UE care să accepte o asemenea cerință abuzivă fără nicio bază legală în legislația europeană și mai ales un astfel de afront la suveranitatea națională.

Care a fost obiectivul intervenției în forță a comisarului pentru Justiție și a Președintelui Comisiei UE în problemele politicii interne a României?

În mod evident, a fost susținerea regimului corupt al președintelui Băsescu, autoritar pe plan intern, docil și servil în fața deciziilor autorităților UE. În ultimii opt ani, rapoartele de monitorizare a României au ignorat toate derapajele politice și corupția regimului Băsescu, mulțumindu-se cu condamnările pentru corupție ale adversarilor politici. După încetarea mandatului meu de președinte, am combătut cu putere, din societatea civilă, corupția și tendințele autoritariste ale Guvernului Adrian Năstase, dar nu cred că înlocuirea unor clanuri cu altele reprezintă un pas înainte spre statul de drept clamat de doamna Reding.

UE a asistat impasibilă la distrugerea încrederii în instituțiile statului român prin promovarea persoanelor incompetente, șantajabile și servile sistemului clientelar. Traian Băsescu a atacat și jignit Parlamentul, Guvernul, Justiția, Armata, Poliția, Învățământul, Școala, Sindicatele. A atacat și a jignit în termeni incalificabili presa neaservită, pe ziariști, pe medici, profesori, țărani, muncitori și mai ales pe cetățeni. A distrus prestigiul unei părți a elitelor intelectuale, nu numai înglobându-i în camarila sa, dar mai ales prin transformarea unor persoane cu simt critic în agitatori fanatici, incapabili de dialog. A produs dezbinarea societății românești, anularea solidaritații create în jurul integrprii României în UE și NATO, instaurarea suspiciunii intoleranței și urii pâna la nivelul micilor colectivități sau chiar a familiilor. Această atitudine și nu restricțiile economice și sociale a generat marile manifestații populare împotriva sa, începând cu ianuarie 2012.

Perioada de suspendare a președintelui Băsescu a arătat cu claritate că acesta a construit timp de opt ani un sistem paralel de putere personală, utilizînd instituțiile de forță și bazat în principal pe serviciile de informații și pe Procuratura, pe subordonarea Curții Constituționale și a Consiliului Superior al Magistraturii, pe plasarea unor agenți acoperiți în presă. S-a instaurat o atmosferă de suspiciune și teamă în societate prin ascultarea telefoanelor și prin scurgeri de informații confidențiale de la Procuratură către presa aservita.

Nu în cele din urmă, evenimentele legate de suspendarea și referendumul de demitere a președintelui Băsescu au afectat prestigiul instituțiilor europene. Până în această vară, România era, dintre toți cei 27 de membri, nu numai statul în care Uniunea Europeană se bucura de cea mai mare încredere, dar românii aveau mai multă încredere în instituțiile europene decât în instituțiile statului lor. Aceasta și numai aceasta i-a facut pe români săa accepte sacrificiile premergătoare integrării și pe cele post integrare impuse de criza economică. Modul în care au fost tratați de Comisia UE a creat o enormă frustrare, care îndreaptă vechea adversitate față de președintele Traian Băsescu și spre Uniunea Europeană, considerându-se ca aceasta l-a impus prin presiune împotriva voinței lor legitim exprimate.

Cum au promovat doamna Reding și domnul Barroso valorile morale și democratice pe care le-au invocat si efectele actiunii lor

Reactiile nejustificate ale Uniunii Europene fata de evenimentele politice din România si maniera în care au fost exprimate vor avea consecinte pe timp mediu si lung, pe multiple planuri. Primul efect, si cel mai grav, este slabirea încrederii în Uniunea Europeana si în institutiile sale tocmai în rândurile celor care au luptat din convingere si nu din interes pentru valorile si principiile UE. Este si cazul meu si, pentru cei care nu stiu, precizez ca m-am format dupa 1990 ca persoana politica si civica la scoala democratiei crestine germane si europene. Am contribuit la structurarea societatii civile din România ca lider al Solidaritatii Universitare, al Aliantei Civice si Academiei Civice. Ca presedinte al Conventiei Democratice, am participat la congresele partidelor crestin-democrate si ale Internationalei Crestin Democrate.

Am primit premiile Fundatiei Coudenhove-Kalergi, ale Internationalei Democrat-Crestine pentru constructie europeana si ale American Bar Association pentru contributia la dezvoltarea statului de drept în Europa centrala si am fost declarat «Omul de stat european al anului 1998» de catre Institutul East West. Am avut onoarea de a fi alaturi de Walesa, Havel, Göncz, Jelev, fondator al Memorialului Victimelor Comunismului din Washington si al mai multor forumuri pentru democratie. Dupa terminarea mandatului de presedinte, am fost ales presedinte al Academiei de Diplomatie Culturala din Berlin si unul dintre directorii World Justice Project care militeaza pentru instaurarea statului de drept în lume. Spun toate acestea pentru ca nu aceasta Europa, în care un comisar pentru Justitie din Comisia Europeana poate decide prin presiune, împotriva vointei poporului unei tari suverane, este Europa pe care eu si cei din familia primilor presedinti democrati din Europa Centrala si de Est am gândit-o, împreuna cu marii lideri ai Uniunii Europene din acel timp. Daca a fost vorba de o impunere a respectarii valorilor morale ale democratiei europene, cum a invocat doamna Reding, atunci este si mai grav, pentru ca ne putem întreba cum sunt întelese aceste valori în Uniunea Europeana?, unde este respectul pentru vointa cetatenilor unei tari membre?, daca Comisia Europeana poate impune unui Guvern, unei majoritati parlamentare si în final vointei unei covârsitoare majoritati a cetatenilor exprimate prin vot o anume solutie, prin amenintari politice si economice fatis exprimate. Modul în care a fost impusa aceasta solutie a fost un «diktat» si el loveste în ceea ce are mai pretios un stat independent si un popor - demnitatea nationala. Revolta mea este accentuata de satisfactia cu care este acum întâmpinat la Bruxelles rezultatul acestui diktat. Se naste întrebarea: Comisia Europeana si câteva cancelarii occidentale au nevoie de state din Europa Centrala conduse de presedinti servili, santajabili prin dosarele lor de coruptie si prin comportamentul lor?

Un gânditor austriac scria la începutul secolului XX: «Daca Balcanii nu ar fi existat ar fi trebuit inventati», în sensul ca, pentru menajarea orgoliului Occidentului, este profitabil ca tot ce e rau sa fie plasat în estul Europei. Ma întreb daca pozitia dura a Comisiei Europene fata de România nu este un avertisment pentru cei care nu se supun neconditionat unor decizii. Acum a fost rândul României, dar poate ca si alte state din «Noua Europa» ar trebui sa se gândeasca la astfel de evenimente. Într-un cunoscut cântecel german de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial se spune: «când a fost arestat vecinul meu nu am protestat pentru ca era evreu, când altul a fost arestat nu am protestat pentru ca era comunist, când am fost eu arestat nu mai avea cine sa protesteze». Desigur, acum situatia este diferita, ne aflam în democratii consolidate, dar atentia trebuie sa fie si mai mare atunci când abuzurile sunt împachetate în noul limbaj conform al Uniunii Europene.

Daca interventia brutala a doamnei Reding si a presedintelui Barroso, care astazi se felicita pentru rezultatele ei, va avea drept consecinta cresterea ponderii unor formatiuni politice populiste si antieuropene, pe fondul dezamagirii fata de actuala majoritate guvernamentala care, asa cum considera multi, a cedat nepermis la presiunile europene si al desistarii euroentuziastilor, care acum îsi reevalueaza atitudinea, poate ca abia atunci vor întelege efectele actiunilor lor, care au provocat o criza inutila într-o tara care nu punea probleme legate de criza financiara si de fidelitate fata de UE.

Sedinta din 12 septembrie a Parlamentului European poate fi o buna ocazie pentru recâstigarea încrederii cetatenilor României în UE si, de asemenea, a încrederii cetatenilor din alte state membre, care doresc ca vointa lor sa nu fie desconsiderata cu aroganta si viitorul lor sa nu fie dictat de jocuri de culise la nivel european.

Cu sinceritate,

Emil Constantinescu

Romanii deprind si practica retorica comunicarii politice la nivel europarlamentar

Cătălin Ivan, liderul grupului europarlamentarilor PSD în PE: Doamna Reding, mă bucur că sunteţi aici ca să ne spuneţi de ce votul a 8,4 milioane de cetăţeni nu a cotat pentru dvs. De ce o regulă legată de prezenţa de 50% la referendum a contat, deşi nu e valabilă în nicinul din statele membre? Doamna Viviane Reding v-aţi comportat ca un agent electoral al lui Traian Băsescu cu haina portocalie pe care o purtaţi şi astăzi.

Prin declaraţiile dvs aţi ajuns să umiliţi un popor întreg şi să amputaţi dreptul unui Parlament de a lua decizii. Aţi generat un precedent foarte periculos. Aţi reuşit să impuneţi un preşedunte impotriva voinţei propriului popor. Mai aveţi 26 de state membre.

Norica Nicolai: Domnule preşedinte, doamnă Reding, eu n-am să consider dezbaterea de astăzi o dezbatere despre România, ci am să consider o dezbatere despre starea Uniunii şi democraţiei în UE. Despre asta este vorba, doamnă Reding. Este vorba de principiile şi valorile pe care dvs le-aţi reamintit, pe care românii, şi nu numai politicienii români, cetăţenii României le respectă şi aş dori să vă reamintesc una din obligaţiile fundamentale ale liderilor în UE şi ale cetăţenilor ei: aceea de a apăra democraţia, diversitatea culturală şi organizarea puterilor publice a statelor membre la nivel naţional. Aţi putea să-mi spuneţi, doamnă Reding, în mod concret, care sunt prevederile constituţionale pe care o procedură de suspendare prevăzută în Constituţia statului român au fost încălcate? Pentru că decizia Curţii Constituţionale spune foarte clar că procedurile constituţionale în acest demers de suspendare au fost respectate şi Curtea Constituţională a României a validat procedura constituţională. Mai mult, poporul a validat această procedură prin 7.4 milioane de oameni care au votat pentru demiterea unui preşedinte. Sigur, doamnă Reding, în UE poate popoarele nu contează pentru unii dintre dvs. Pentru majoritatea a celor care stăm în această sală contează, doamnă Reding! Pentru că aş dori să vă reamintesc ceea ce spunea Jean Monnet: "Nu veţi reuşi să faceţi mai multă Europă dacă veţi coaliza statele, ci va trebui să facem mai multă Europă unind oamenii". Ceea ce s-a întâmplat în această vară, intervenţia dvs brutală în proceduri constituţionale, legitime şi legale în statul român n-a făcut decât să dezbine oamenii. Doamnă Reding, ca liberală, sunt pentru mai multă Europă, susţin o Europă a diversităţii, sunt convinsă că împreună vom fi mai puternici. Dar nu vom fi, doamnă, mai puternici printr-un partizanat politic manifest, nu vom fi niciodată mai puternici dacă ne privilegiem ideologiile şi familiile politice. Vom fi mai puternici, doamnă Reding atunci când vom şti ce înseamnă diversitate culturală, când vom cunoaşte ceva despre ţările pe care le judecăm, când le vom respecta tradiţiile şi mai ales când vom respecta principiile fundamentale ale UE.

Scrisoarea europarlamentarului PNL Renate Weber către membrii PE

Dear Colleagues,

I have always considered that manipulation is a horrible thing. Maybe it is part of politics, but certainly of dirty politics. Presenting half of the truth and mixing it with disgusting lies, simply considering that the others would not notice, or would ignore the reality, shows only the lack of respect.

In the message sent to you by Mrs Macovei and labelled as "Facts", the truth is that:

- No prosecutor ever mentioned a fraud of 1.5 millions of votes; it is possible that a few thousands votes were the result of a fraud and I deeply regret if it happened, I find this unacceptable and those responsible must be sanctioned. But the invention of 1.5 million of votes as a result of fraud is coming only from the PDL and president Basescu, as a desperate attempt to demonstrate that president Basescu was not rejected by 7.5 million Romanian voters, representing 87% of those present to the vote.

Some PDL leaders even mentioned a fraud of more than 2 million votes. Why? Because they reflect President Basescu's desperation after loosing any shred of legitimacy. The facts are: he got 5.2 million votes in favour in 2009, but he was sanctioned for his unconstitutional behaviour by 7.5 million voters this summer.

- These investigations, carried out in joint teams by dozens of ordinary prosecutors with dozens of anti-corruption prosecutors, represented a total novelty in my country as they did not ask people to come to their offices, as prescribed by the Penal Procedure Code, moreover when their status could change from witnesses into suspects or defendants; instead the prosecutors themselves went to the villages and interrogated people literally in the streets, near the churches (after some important religious ceremonies), using indeed the Bibles which were put on the hood of the cars they came with (!), things which, I can assure you, are not provided for by the legislation of my country. Because the Romanian legislation is in line with the European practice, including with what we in the LIBE Committee agreed upon during the discussion on the Report on Access to lawyer: the interrogation place should always be the police station, or the prosecutor's office. But, of course, Mrs Macovei forgets to tell you this aspect, since the entire truth does not serve her purpose.

When Mrs Macovei asks you to protect the judiciary and the rule of law in Romania, she forgets one more time to mention that in May this year she herself was found guilty by the Superior Council of Magistracy of interference with the prosecutors' investigations, ordering them what to do and how to do it. This is what an official press release of this institution states.

I speak not only for myself, but for many Romanian citizens who voted in this referendum and who are sick and tired of such behaviour: we wish PDL and their international political allies would stop making false accusations and using half truths and double standards.

Instead, PDL should try to regain some popular support within the country, based on genuine work, not only for their own interest, but also for the public good

With kind regards,

Renate Weber

Member of the European Parliament, ALDE

Romania, PNL

60 Rue Wiertz, ASP 08G 246, Brussels

Tel: +32 2 28 45846

Fax: +32 2 28 49846

GSM:+40 722 340600

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste


Sindromul maimuţei din cocotier

Via Flickr:
there is no reason to accept the doctrines crafted to sustain power and privilage, or to believe that we are constrained by mysterious and unknown social laws. These are simply decisions made within institutions that are subject to human will and that must face the test of legitimacy, and if they do not meet the test, they can be replaced by other institutions that are more free and more just, as has happened often in the past.
noam chomsky
Sindromul maimuţei din cocotier

Se spune - nu am văzut cu ochii mei - că dacă treci pe lângă un cocotier în care se află o maimuţă, poţi obţine uşor nuci de cocos din cocotierul respectiv, aruncând o piatră sau alt obiect către maimuţă: ea îţi va răspunde aruncând către tine o nucă de cocos.

Mi-am adus aminte de această poveste în aceste zile ale “loviturii de stat eşuate” din ţara noastră (“eşuată” pentru că boicotul referendumului şi decizia CCR asupra referendumului l-au adus înapoi pe domnul Preşedinte Băsescu, altfel, dacă domnul Băsescu era demis şi alegeam alt preşedinte, era “reuşită” ?) .

Nu am să mă refer aici la absurdul - şi nocivitatea pentru România a – catalogării, de către unii români, a hotărârilor Parlamentului de demitere a preşedinţilor celor două camere (în urma modificării structurii lor politice) şi de suspendare a Preşedintelui României (în urma încălcării repetate a atribuţiilor sale) drept o “lovitură de stat”. Am să mă refer la intervenţiile externe în această cauză.

De ce au sărit ca arse personalităţi din U.E. şi din S.U.A. în apărarea domnului Băsescu şi deci a P.D.L.? Opinia mea fermă este că din interes: îşi vedeau periclitate, fiecare în felul său, direct sau indirect, interesele. Să vedem câteva.

Ştim că domnul Preşedinte Băsescu şi P.D.L. au dat numeroase semnale că sunt de acord cu exploatarea aurului preconizată de proiectul R.M.G.C. la Roşia Montană, iar în spatele companiei Gabriel Resources Ltd. din Canada stau acum mulţi americani influenţi. Loby-ul făcut de R.M.G.C. pe lângă diferite comisii din Parlamentul Europen este mai mult sau mai puţin cunoscut. În fapt, trei proiecte de exploatare a aurului în Apuseni de către companii mixte în care statul român este minoritar aşteaptă undă verde: proiectul Roşia Montană şi proiectul adiacent Bucium, ale R.M.G.C., şi proiectul Certej, al Deva Gold. Ori, U.S.L. se opune acestor proiecte, care fac ca practic tot aurul să plece în afară, noi rămânând cu cianurile.

Ştim că domnul Preşedinte Băsescu şi P.D.L. sunt încântaţi de exploatarea gazelor de şist de către compania americană Chevron. Domnia sa a spus că prin aceasta România va deveni independentă de gazul rusesc, ignorând faptul că Chevron deţine cele două acorduri petroliere în România în proporţie de 100 % şi că legea petrolului cere de la Chevron doar o redevenţă în bani, nu în gaze - ignorand deci că tot gazul de şist ce ar fi obţinut de Chevron ar pleaca în afară. Domnia sa acuză total nefondat opozanţii că susţin interesele ruseşti legate de gaze. Ori, U.S.L. (guvernul Ponta) a instituit un moratoriu legat de gazele de şist.

Ştim că Parlamentul European (PE) are 754 membri aleşi prin vot direct pentru 5 ani , proporţional cu populaţia fiecăreia din cele 27 de state membre (minimum 6, maximum 96 membri per ţară din 2014), că PE are acum 7 grupuri parlamentare şi că Partidul Popular European (PPE), cu 271 membri, este cel mai numeros grup, Alianţa Progresivă a Socialiştilor şi Democraţilor (S&D) cu 188 membri, fiind pe locul al doilea şi Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), cu 85 de membri, fiind pe locul al treilea. România, la populaţia sa declarată de 21,5 milioane de locuitori la alegerile pentru PE din 2009, are acum 33 de membri în PE: 14 în PPE (P.D.L. cu 11 membri, U.D.M.R. cu 3 membri, în timp ce P.N.Ţ.C.D. (P.N.Ţ., prin demersul lui Corneliu Coposu din 1987, a aderat la Internaţionala Creştin Democrată şi a fost înregistrat sub denumirea de P.N.Ţ.C.D. la 8 ianuarie 1990) nu are membri în PPE, fiind ţinut în afara Parlamentului din România), 11 în S&D (de la P.S.D.), 5 în ALDE (de la P.N.L.), şi 3 neînscrişi în nici un grup. În Franţa, în urma ultimelor alegeri, partidul lui Sarkozy, reprezentat în PPE, a pierdut în detrimentul socialiştilor, reprezentaţi în S&D, iar în România, în decembrie 2012, trendul este ca P.D.L. să piardă masiv alegerile în favoarea U.S.L.. Aşa că, la alegerile viitoare din PE din iunie 2014, există riscul pentru PPE să piardă masiv din membri sau chiar supremaţia în PE.

Iată deci câteva din problemele care preocupă cred U.E. şi S.U.A., şi care le-au determinat să sară în apărarea domnului Băsescu şi implicit a P.D.L., fără să se gândească la – sau fără să le pese de – resentimentele ce pot lua naştere la adresa lor în cei 7,4 milioane de români care au votat în favoarea demiterii domnului Preşedinte Băsescu la referendumul din 29 iulie.

Dacă ne uităm în istoria României secolului 20, vedem tot interese şi presiuni externe. Să amintesc câteva:

În perioada interbelică, au existat două tabere în politica economică românească: a celor care au promovat politica prin noi înşine (proclamată de către P.N.L. încă înainte de primul război mondial) şi a celor care au promovat politica porţilor deschise (în care intrau toate celelalte partide politice din România) .

Teoreticianul incontestabil al politicii prin noi înşine a fost Vintilă Brătianu, care a fundamentat programul prin noi înşine sub forma lui integrală – aceea a naţionalismului economic- care rezerva primul loc „forţelor vii ale naţiunii”, adică capitalului, muncii şi iniţiativei româneşti.

Adepţii politicii porţilor deschise dădeau liber capitalului străin în România, fără restricţii.

Celebra Lege a minelor din 1924, comună pentru mine (aur etc.) şi petrol, scoasă de liberali în cadrul politicii prin noi înşine, prevedea printre altele ca resursele naturale, printre care aurul şi petrolul, să fie exploatate doar în companii mixte în care capitalul românesc să aibă cel puţin 60 % participare. A existat o puternică presiune externă, europeană şi americană, ca legea să fie modificată. Trebuie să amintim activitatea diplomatică strălucită desfăşurată de N. Titulescu pentru protejarea intereselor României: „România a putut face faţă la toate nedreptăţile. Greşelile i-au fost întotdeauna măsurate cu metrul. Nedreptatea şi dreptul, cu milimetrul”. Citez din istoricul Gh. Buzatu: “Fiind de acord cu o întrepătrundere a intereselor României cu cele ale puterilor apusene, diplomatul (N. Titulescu) se pronunţa pentru respectarea reciprocităţii, respingând ferm orice ingerinţe în treburile interne ale ţării sale. Cu referire specială la bogăţiile naţionale, el a afirmat pe atunci, la Geneva, „suveranitatea” deplină a dreptului intern. Totodată, într-un subcomitet al Societăţii Naţiunilor el s-a opus cu tărie celor care insistau pentru internaţionalizarea bogăţiilor naturale ale statelor posesoare, precizând – cu menţiune anume la petrolul românesc – că „nu acceptă” presiuni pe această temă asupra guvernului de la Bucureşti. ...Într-o epocă dominată cum se ştie de presiuni ale trusturilor internaţionale şi de tentative de internaţionalizare a bogăţiilor solului şi subsolului, Titulescu remarca cu sagacitate: „Când în România era nevoie de credite, de maşini, de susţinerea schimbului ei, nu aud niciodată vorbindu-se de internaţionalism.Când statele străine au nevoie de bogăţiile României, internaţionalismul apare imediat”. De aici, propunerea fermă a diplomatului român în faţa forului de la Geneva unde reprezenta ţara: „Să ne punem în comun acord riscurile şi nevoile şi pe urmă să căutăm cum internaţionalismul se poate împăca cu suveranitatea naţională”. » (vezi Anexa pentru mai multe citate foarte concludente).

În 1929, în urma presiunilor externe, după pierderea alegerilor de către liberali, legea minelor din 1924 a fost abrogată (amănunte în Anexă).

După 1989, în România, legile separate ale minelor şi petrolului au fost concepute în spiritul politicii “porţilor deschise”, fiind din ce în ce mai defavorabile statului român (legea petrolului în perioada 1990-1995 prevedea împărţirea producţiei, avantajoasă statului, legea petrolului 134/1995 prevedea concesiunarea, cu redevenţă variabilă în natură, pentru ca în legea petrolului 238/2004, redevenţa petrolieră să devină fixă, de maximum 13,5 %, şi în bani, nu în natură). Astăzi, UE ajutată de FMI (sau invers ?) aproape că au reuşit sa impună internaţionalizarea bogăţiilor naturale ale României; sărăcia, ţiganii, etc. au rămas însă ale României.

După cel de-al doilea război mondial, occidentul a fost de acord ca ţara noastră să intre sub sfera de influenţă rusească în proporţie de 90 % (celebrul petec de hârtie scris la Yalta) şi a închis deci ochii la comunizarea ţării. În zadar M.S. Regele Mihai a cerut ajutor occidentului; în zadar i-am aşteptat pe americani să vină să ne salveze, cei mai curajoşi dintre noi rezistând şi murind cu arma în mână în munţi: nu au venit, nici măcar nu au răspuns M.S. - nu era în interesul lor, am aflat după aceea. Europeni şi americani, deopotrivă, au asistat pasivi la ororile comunismului din ţara noastră, spunând apoi că n-au ştiut ce se întâmplă.

A venit în sfârşit anul 1989: am scăpat (nu ştim exact cum nici acum) de comunism – ultimii din Europa. Am fost foarte fericiţi că vom începe o viaţă nouă, mai bună, doar au venit în sfârşit americanii - şi europenii. Ni s-a dat puţină atenţie, am dat petrolul. Ni s-a mai dat puţină atenţie, am dat cimentul, apoi gazele, şi tot aşa. Au disparut fabrici, au apărut mall-uri în locul lor. Ni se dau bani cu împrumut, cu dobandă, dăm întreprinderi de stat viabile. Acum se doreşte să dăm şi aurul şi gazele de şist şi să privatizăm ultimele întreprinderi de stat importante.

În 2007, am intrat în Uniunea Europeană: nu eram pregătiţi să stăm la masă cu ei, nu ştersesem încă urmele celor 50 de ani în care am fost ţinuţi în bezna comunismului. Dar li s-a făcut milă de noi, credeam, şi ne-au acceptat cum eram: în interesul nostru, sau şi al lor, sau mai ales al lor ? o piaţă de desfacere aşa mare cât România, resurse naturale, o sursă de specialişti buni, pregătiţi gratis... În loc să ne primeasca în UE cu scuze, că ne-au împins după cortina de fier pentru atâta timp, europenii au început să ne certe că nu suntem la nivelul lor; păi cum să fim la acelaşi nivel, când am trăit în condiţii aşa de diferite ? Aveam Parlamentul român, dar acum Parlamentul European este deasupra lui, legile europene având prioritate faţă de legile româneşti. Aveam partidele politice româneşti şi lupta pentru putere din România, dar acum partidele politice europene şi lupta pentru putere din UE sunt deasupra lor, adică partidele şi lupta pentru putere din România sunt parte a partidelor şi a luptei pentru putere din UE. Am intrat într-o uniune pe care o credeam ideală în naivitatea noastră, în care credeam că suntem egali, dar se pare că “egalitatea nu este pentru căţei”, că “ unii sunt mai egali decât alţii”. Am scăpat de Uniunea Sovietică, am dat de Uniunea Europeană; am scăpat de emisarul şi comisarul sovietic, am dat de emisarul american şi de comisarul european. Toată lumea ne urechiază, când are un interes de atins. Istoria se repetă (vezi Anexa).

Dezamăgire mare şi o singură concluzie: trebuie, la rândul nostru, să vedem care este interesul României şi să-l apărăm, cu demnitate şi înţelepciune !

Lasând pe planul doi adversitatea dintre anticomunişti şi (neo)comunişti, se conturează, în opinia mea, din nou, în mod natural, cele două vechi tabere, în funcţie de politica economică românească şi de conjunctura economică mondială actuală:

- cei ce susţin politica prin noi înşine (lângă P.N.L. au venit P.S.D. şi P.C., formând alianţa U.S.L.; mai sunt lângă P.N.L, se pare, grupul din jurul fostului Preşedinte Emil Constantinescu şi P.N.Ţ.C.D. (aripa domnului Ciorbea - conţinând nucleul original, serios al PNŢCD - cea purtată prin tribunale din 2008 de aripa Pavelescu şi de “justiţia independentă”) şi

- cei ce susţin politica porţilor deschise (P.D.L. şi Preşedintele Traian Băsescu; mai nou, se pare, Partidul Noua Republică, P.N.Ţ.C.D. (aripa Pavelescu) şi două fundaţii).

“Războiul” pentru o Românie puternică, într-o UE puternică, trebuie să înceapă.

Să începem prin a da jos, prin vot, în decembrie, maimuţele din cocotier, înainte ca să dispară din el toate nucile de cocos.

Afrodita Iorgulescu

Profesor universitar doctor matematician

Bucureşti, 6 septembrie 2012

P.S. Toate aceste probleme nu se discută de obicei în public, iar răspunsurile sunt date în şoaptă (de multe ori într-un limbaj suburban), pe la colţuri (de multe ori sub formă de comentarii pe internet), ca în vremurile pe care le credeam apuse pentru totdeauna.



Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, 671 pagini, aflată pe internet (sublinierile îmi aparţin).


Capitolul VI...

B. Tendinţe în politica economică şi petrolieră a partidelor

de guvernământ din România în perioada interbelică

(Programul „prin noi înşine” şi cel al „porţilor deschise”) ... pag. 103

După 1918, toate partidele şi grupările politice din România au întocmit programe pentru redresarea şi dezvoltarea economică a ţării63. ... Unul din punctele de program cel mai dezbătut şi care a condus, în linii mari vorbind, la delimitarea a două tendinţe în cadrul politicii economice postbelice a partidelor de guvernământ din România se referea la

rolul capitalurilor străine în refacerea şi, apoi, în dezvoltarea economică a ţării..... Dezacordul a intervenit numai în legătură cu rolul şi gradul de colaborare ce trebuia admis şi regimul care urma să fie aplicat capitalurilor străine. Cele mai multe dintre partidele politice româneşti s-au pronunţat pentru admiterea în ţară a capitalurilor

străine fără îngrădiri, pentru libera lor confruntare pe tărâmul economicofinanciar

cu capitalul autohton. Acest punct de vedere nu a fost însuşit de către P.N.L. care, fără a respinge necondiţionat colaborarea capitalurilor străine, a insistat ca să se rezerve capitalului naţional rolul primordial în valorificarea bogăţiilor naturale ale României. Din această confruntare de concepţii şi opinii între partidele politice ale cercurilor guvernante au reieşit principalele tendinţe care au divizat burghezia românească – în general vorbind – în două tabere pe tărâmul politicii economice promovate după primul război mondial: politica prin noi înşine şi cea a porţilor deschise.


Proclamată de către P.N.L. înainte de primul război mondial65, politica prin noi înşine reflecta interesele celei mai puternice grupări a burgheziei româneşti, în speţă a celei liberale. ...... teoreticianul incontestabil al politicii prin noi înşine a fost Vintilă Brătianu. ...În perioada cercetată, fruntaşul liberal a fundamentat programul prin noi înşine sub forma lui integrală – aceea a naţionalismului economic. Aşa după cum au observat unii cercetători, concepţia naţionalismului economic – care a stat la baza activităţii economice

a multora dintre statele europene în urma primului război mondial71 – izvora din premisa că „fiecare naţiune constituie o entitate economică autonomă, cu alte cuvinte că fiecare naţiune alcătuieşte un organism economic, de sine stătător, având interese specifice (sublinierea autorului, – n.ns.)”72. Vintilă Brătianu a dezvoltat doctrina naţionalismului economic într-o serie de studii apărute după război. ...În acest cadru, Vintilă Brătianu a întrevăzut ca să se rezerve primul loc „forţelor vii ale naţiunii”, adică capitalului, muncii şi iniţiativei româneşti79. ...

.. Politica economică propovăduită de Vintilă Brătianu şi colaboratorii săi a fost respinsă de către adversarii lor politici şi nu a convenit de fel capitaliştilor străini. Ea a fost calificată ca ţinând de domeniul „naţionalismului economic agresiv”82 şi ca neconformă cu interesele şi situaţia României după primul război mondial. Un aspect important al problemei abordate este legat de activitatea diplomatică strălucită desfăşurată de N. Titulescu, în perioada cercetată, pentru protejarea intereselor României. Ca ministru la Londra ori ca ministru de externe, ca delegat al României la diverse conferinţe internaţionale ori la complicate negocieri economico-financiare postbelice, marele diplomat a fost permanent animat – după cum singur a spus – de „imboldul natural de a-ţi

apăra ţara”83. De asemenea, fiind însărcinat să trateze la Londra reglementarea datoriilor de război ale României către Marea Britanie, el îi comunica lui Vintilă Brătianu, din Paris, la 17 aprilie 1924: „Te rog să crezi că nu voi cruţa nici o sforţare pentru ţară. Am luat la inimă toate aceste chestiuni şi mă voi bate,

pag. 108

cum mă voi pricepe mai bine, până la epuizare, numai să reuşim în toate greutăţile ce avem”84. Misiunile sale l-au pus în contact cu reprezentanţii diverselor state, ai marilor puteri mai cu seamă, fapt ce i-a permis să pătrundă ţelurile şi metodele acestora; iar tratamentul pe care aceştia l-au rezervat în unele privinţe României după primul război mondial Titulescu l-a dezaprobat, observând cu deplină dreptate că: „România a putut face faţă la toate nedreptăţile. Greşelile i-au fost întotdeauna măsurate cu metrul. Nedreptatea şi dreptul, cu milimetrul”85. Asemenea altor oameni politici ai timpului,

precum şi liberalilor în ultimă instanţă, N. Titulescu a admis colaborarea capitalurilor străine cu cele româneşti la exploatarea bogăţiilor naturale naţionale, opinând chiar că legile economice din 1924 creau acest cadru; din punctul de vedere al diplomatului, o atare colaborare constituia, „în afară de aspectul economic al chestiunii, un mijloc de securitate naţională, prin crearea unei solidarităţi de interese a Occidentului cu noi”86. Fiind de acord cu o întrepătrundere a intereselor României cu cele ale puterilor apusene,

diplomatul se pronunţa pentru respectarea reciprocităţii, respingând ferm orice ingerinţe în treburile interne ale ţării sale. Cu referire specială la bogăţiile naţionale, el a afirmat pe atunci, la Geneva, „suveranitatea” deplină a dreptului intern87. Totodată, într-un subcomitet al Societăţii Naţiunilor el s-a opus cu tărie celor care insistau pentru internaţionalizarea bogăţiilor naturale ale statelor posesoare, precizând – cu menţiune anume la petrolul românesc – că „nu accepta” presiuni pe această temă asupra guvernului de la Bucureşti88.

Într-o epocă dominată cum se ştie de presiuni ale trusturilor internaţionale şi de tentative de internaţionalizare a bogăţiilor solului şi subsolului, Titulescu remarca cu sagacitate: „Când în România era nevoie de credite, de maşini, de susţinerea schimbului ei, nu aud niciodată vorbindu-se de internaţionalism. Când statele străine au nevoie de bogăţiile României internaţionalismul apare imediat”. De aici, propunerea fermă a diplomatului român în faţa forului de la Geneva unde reprezenta ţara: „Să ne punem în comun acord riscurile şi nevoile şi pe urmă să căutăm cum internaţionalismul se poate împăca cu suveranitatea naţională”.

… Prevederile restrictive pentru capitalurile străine înscrise în legiuirile economice au condus iremediabil la un conflict deschis106 între guvernul liberal şi grupurile monopoliste

internaţionale care deţineau poziţii în România ori voiau să-şi facă intrarea. Capitaliştii străini au insistat pentru promovarea unei politici a porţilor deschise în România ca fiind conformă cu propriile lor interese, deşi, în ţările lor de origine, ei nu aplicau un tratament de egalitate faţă de ceilalţi parteneri şi pe care căutau să-i impună altor state. Rămâne un fapt de necontestat că guvernul I. I. C. Brătianu a pornit în adoptarea măsurilor economice de la realităţile obiective din ţară în primul rând. Dar, în acelaşi timp, nu poate fi tăgăduit faptul că legiuitorul liberal nu s-ar fi inspirat şi din politica economică urmată de alte state în perioada postbelică. În urma primului război mondial mai multe ţări au recurs la aplicarea unui regim economic favorabil – chiar exclusivist – elementelor naţionale. Astfel, în Norvegia întreprinderile pentru exploatarea căderilor de apă sau a minelor erau constituite numai cu capital naţional. În Franţa, legea minieră din 1920 impunea ca acţiunile societăţilor

pag. 112

anonime să fie nominative, iar 2/3 dintre membrii consiliului de administraţie, cenzori, preşedintele consiliului şi administratorul delegat să fie autohtoni. Iar în Marea Britanie s-au creat după 1918 aşa-numitele „key industries” unde cetăţenii britanici deţineau în mod obligatoriu 60% din capitalul social al întreprinderilor107. Cu toate acestea, în 1924, Marea Britanie şi Franţa nu au pregetat să protesteze – aşa după cum se va arăta – contra prevederilor restrictive pentru capitalurile străine introduse de guvernul liberal în legea minelor108. Ceea ce însemna că pentru puternicii capitalişti străini aplicarea unui tratament

de egalitate nu se punea întotdeauna pe terenul celei mai depline reciprocităţi.


Problema capitalului străin a reprezentat unul din aspectele cele mai controversate ale politicii prin noi înşine. Reprezentanţi ai monopolurilor

pag. 113

internaţionale sau ai partidelor de opoziţie din ţară au acuzat, în repetate rânduri, guvernele liberale din 1922-1926 şi 1927-1928 că ele ar fi respins necondiţionat aportul capitalurilor străine sau că ar fi manifestat o condamnabilă „xenofobie” faţă de acestea. În sprijinul acestor acuzaţii au fost avansate prevederile restrictive înscrise în legile economice liberale din 1924. Asemenea aserţiuni nu corespund adevărului. Membrii guvernelor liberale şi liderii P.N.L. au subliniat nu o dată că ei doreau colaborarea capitalurilor străine şi au admis-o în cele mai multe întreprinderi create conform legilor

economice edictate. Aşa, de pildă, ministrul de Externe I. G. Duca a specificat în 1923 că doctrina naţionalismului economic împărtăşită de P.N.L. nu respingea nicicum „colaborarea cu străinătatea. Dimpotrivă... o reclamă ca o nevoie şi ca un stimulent. Naţionalismul economic ştie că ziduri chinezeşti nu se pot înălţa, că infiltraţiunea capitalurilor străine este fatală şi necesară”111. În 1927, tot Duca avea să declare tranşant: „Nu este exact că suntem potrivnici capitalurilor străine, cerem numai introducerea lor în viaţa noastră economică sub formă de colaborare iar nu de acaparare”112.


După primul război mondial, importante forţe ale cercurilor conducătoare româneşti nu au fost de acord cu politica prin noi înşine. Ele considerau că, mai ales în condiţiile postbelice când se făcea îndeaproape simţită o puternică lipsă de capitaluri mobiliare şi se impunea cu stringenţă refacerea neîntârziată a economiei naţionale, era absolut necesar să se apeleze

pag. 115

la ajutorul larg al capitalurilor străine. Această orientare a fost calificată ca ţinând de domeniul politicii porţilor deschise. Partizanii acestei tendinţe erau de părere că nici un fel de piedici nu trebuiau să bareze calea liberei afluente a capitalurilor străine, acestea având să se bucure de un regim avantajos în România şi nefiind „persecutate” prin vreun fel de măsuri restrictive ca cele cuprinse în legile economice liberale din 1924. Exprimând acest punct de vedere, un colaborator al revistei „Independenţa economică” a evidenţiat astfel necesitatea capitalurilor de peste graniţă: „...O revenire grabnică la o stare economică şi financiară normală nu e cu putinţă fără aportul capitalului străin”121. Un alt adept al politicii porţilor deschise nota în 1926: „Singuri nu ne putem reface... Nu există nici o putinţă de scăpare sau putinţă de îndreptare fără aportul capitalului străin”122…..

Referitor la regimul de care trebuiau să se bucure capitalurile străine, un alt exponent al politicii porţilor deschise în 1923 cerea: „...în politica internă nici un gest nu trebuie făcut, nici un aşezământ nu trebuie înjghebat care să jignească susceptibilitatea capitalurilor străine fără ajutorul cărora nu putem trăi”124. În linii generale s-au pronunţat în favoarea unei politici a porţilor deschise acele forţe ale burgheziei româneşti care, din punct de vedere economic, erau mai slabe sau depindeau în largă măsură de creditul străin.

pag. 116

Pe plan politic, gruparea porţilor deschise detaşată din rândurile cercurilor guvernante din România reunea, în mare, toate partidele politice mai importante care s-au aflat în opoziţie în vremea guvernărilor liberale postbelice ...

…În ţară, Take Ionescu a fost considerat imediat după sfârşitul războiului drept cel mai fervent partizan al politicii porţilor deschise. El ar fi fost dispus – se consemna într-o notă informativă prezentată regelui Ferdinand la 3 august 1920 – să dea „tot străinilor”145. Atitudinea lui Take Ionescu a fost privită favorabil de către capitaliştii străini şi de către reprezentanţii oficiali ai marilor puteri în România....

... În lupta dusă contra programului liberal prin noi înşine, Partidul Ţărănesc a beneficiat mult de aportul lui Virgil Madgearu, care în perioada studiată s-a detaşat ca teoretician al politicii porţilor deschise, iar după 1928 – unul dintre principalii autori ai transpunerii

ei în practică. Virgil Madgearu respingea în bloc doctrina economică liberală, menită – după părerea lui – să înlesnească instaurarea „dictaturii economice”, cu corolarul ei – dominaţia politică pentru P.N.L. în România151. El a propus, în schimb, propriul program de „democraţie economică” în care un loc principal îl ocupa cooperarea capitalurilor străine la valorificarea bogăţiilor naturale româneşti. Virgil Madgearu nu admitea nici o discriminare faţă de capitalurile străine, ele urmând să se bucure în ţară de „aceleaşi condiţii ca şi capitalul autohton”152.

După cum se observă, poziţiile Partidul Naţional Român şi ale Partidului Ţărănesc în problema capitalului străin erau sensibil apropiate. După mai multe încercări infructuoase (mai ales cea din 1924)153, cele două grupări politice au fuzionat în octombrie 1926, înfiinţându-se Partidul Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). În programul adoptat atunci se prevedea, la capitolul politică economică, că noul partid avea să acţioneze pentru a impune „egalitatea de tratament a capitalurilor străine şi a capitalurilor

naţionale în faţa legii şi a administraţiei” (subl. ns.)154…..

De aceea, nu întâmplător, după 1926, naţional-ţărăniştii s-au dovedit a fi cei mai înverşunaţi adversari ai politicii economice liberale.

Capitolul VIII

A. O lege a petrolului - legea minelor din 1924 ....................... pag. 203

….literatura extrem de bogată, referitoare la legiuirea minieră din 1924, în majoritate de partid, nu a înregistrat decât în rare cazuri aprecieri cu adevărat obiective asupra conţinutului intrinsec al regimului minier liberal.

pag. 204

Aşa este, de pildă, cazul lui N. I. Moruzi, care într-o teză de doctorat consacrată Legii minelor din 1924 a apreciat-o ca alcătuind un veritabil „cod minier”4. Părerea exprimată de Moruzi, care s-a referit îndeosebi la latura tehnică a regimului introdus de liberali, nu este deloc exagerată. Legea din 1924 a fost rezultatul unui serios şi îndelung travaliu, îndeplinit de un grup de specialişti români în materie, în frunte cu L. Mrazec, I. Tănăsescu, I. N. Angelescu ş.a. Textul legii miniere adoptat în 1924 este incomparabil mai precis şi mai complex decât al celei precedente de la 1895 şi, în multe privinţe (clasificarea zăcămintelor minerale, stabilirea modului de valorificare a lor, prevederile

relative la comasare, cărţile miniere etc.), avea să rămână aproape neschimbat în cuprinsul legilor miniere ulterioare, de la 1929 şi 1937, care doar au modificat iar nu înlocuit cele mai multe dintre cele statuate în 1924….

.... S-a specificat că trusturile internaţionale, înainte şi după primul război mondial, îşi aţintiseră privirile asupra terenurilor petrolifere ale statului român, urmărind acapararea lor. Statul a trebuit, după 1918, să facă faţă unei adevărate ofensive a companiilor străine. În timpul pregătirii regimului minier din 1924, insistentele şi repetatele intervenţii ale trusturilor, ca şi ale guvernelor apusene interesate s-au datorat în bună măsură faptului că

ele doreau să obţină condiţii din cele mai avantajoase pentru achiziţionarea bogatelor perimetre petrolifere ale statului român. În cele din urmă, guvernul Brătianu a consimţit la multe concesii, dar a menţinut unele principii restrictive în legea minelor inserate îndeosebi în art. 32-33. Legea a creat un tip special de întreprinderi – societăţile anonime miniere române –, care beneficiau în principal de pe urma distribuirii unor noi terenuri petrolifere

pag. 213

de-ale statului român. Acestea erau întreprinderi naţionale, având capital în majoritate autohton şi conducere românească.


După părerea lui Moruzi, stipulaţiile cuprinse în art. 32-33 din legea minelor au

determinat esenţialmente caracterul ei, dezvăluind tendinţa peremptorie a legiuitorului de a înfăptui românizarea industriei miniere, în general, a celei petroliere, în special46. Potrivit opiniei aceluiaşi autor, prin dispoziţiile respective s-a urmărit, concomitent, înlăturarea „posibilităţii de supremaţie a capitalului străin, a marilor societăţi internaţionale, mai ales în materie de petrol”47. Prevederile art. 32-33 au nemulţumit cel mai mult grupurile străine. După 1924, acestea au combătut din legea minelor tocmai stipulaţiile neconforme cu interesele şi ţelurile lor inserate în art. 32-33. ...

Din primul moment, filialele trusturilor Standard Oil Co. şi Royal Dutch-Shell din România au făcut cunoscut că refuzau să se conformeze prevederilor de naţionalizare cuprinse în legea din 4 iulie 1924. ...

pag. 243

Efectele campaniei conjugate desfăşurată de cele două trusturi împotriva legii minelor s-au resimţit de îndată după promulgarea ei. Acţionând „mână în mână”, trusturile au început prin a concura produsele româneşti exportate în apusul Europei210. Simultan, la intervenţia trusturilor, au fost coborâte în mod artificial preţurile derivatelor petroliere preluate pentru export în portul Constanţa211. Pierderile înregistrate de economia

naţională în consecinţă au fost importante, mai ales datorită faptului că trusturile concurau derivatele exportate de societăţile naţionale cu altele prelucrate... tot în ţara noastră de către filialele lor....

Un alt procedeu folosit de trusturile american şi anglo-olandez cu scopul de a forţa guvernul român în problema legii minelor a constat în influenţarea cursului leului pe principalele pieţe occidentale. Datorită legăturilor vaste în lumea financiară, precum şi ca urmare a dispunerii unor importante resurse proprii, nu a fost dificil pentru cele două trusturi să provoace permanente şi mari fluctuaţii ale monedei româneşti la Zürich, Paris

sau Londra221. În momentele pe care le-au socotit cele mai dificile pentru ele – ca, de exemplu, în vara anului 1924, când s-a dezbătut, aprobat şi promulgat legea minelor – trusturile şi-au făcut simţită intervenţia prin imprimarea unei puternice tendinţe de depreciere a leului pe piaţa internaţională. În aceste împrejurări, nu ne apare surprinzător faptul că cel mai scăzut nivel postbelic al cursului leului s-a înregistrat doar la câteva zile după promulgarea legii minelor: la 10 iulie 1924, el a fost cotat la bursele apusene la 2 centime aur222. Între 1924 şi 1929, trusturile mondiale au întreţinut necontenit în presa

străină o campanie ostilă României. În perioada respectivă, paginile unor prestigioase şi influente ziare şi reviste din Occident („The Times”, „Petroleum Times”, „The Economist”, „Manchester Guardian Comercial”, „Daily News”, „Chicago Daily Tribune”, „The Sunday Times” ş.a.), au găzduit atacuri contra statului român, a politicii sale petroliere şi a legii minelor223.

pag. 245

Există dovezi certe că această „campanie de denigrare şi de boicot” a României”224, provocată de nemulţumirea faţă de prevederile restrictive ale legii minelor, a fost iniţiată şi îndrumată de Standard Oil Co. şi Royal Dutch- Shell. Atacurile la adresa României225 din presa apuseană – dintre care multe au fost preluate, în ţară, de către partidele din opoziţie în acţiunea lor de răsturnare a guvernelor liberale – s-au integrat, astfel, campaniei generale purtate contra legii din 4 iulie 1924 de către cele două trusturi, care au făcut „tot ce le-a stat în putinţă pentru a parveni la dărâmarea ei”226. O imagine

concludentă în privinţa tonului campaniei de presă externe ne-o oferă această declaraţie a bancherului american William Halbrook, fost ministru federal şi acţionar la Standard Oil Co., apărută în 1924 în paginile unui ziar financiar din Viena: „...Capitalul american [...] îşi vede periclitate interesele sale în România. Din această cauză, va fi absolut necesar să luăm măsuri de apărare pe tărâmul economic. Dacă chestiunea legii minelor nu va fi rezolvată spre satisfacţia generală, s-a sfârşit cu orice tratative şi cu orice contact cu

România de acum înainte”227.

Desprindem că acţiunile trusturilor Standard Oil Co. şi Royal Dutch- Shell împotriva legii minelor din 1924 s-au desfăşurat într-un larg cadru, înglobând, cum s-a afirmat, metode şi mijloace diverse, pentru atingerea unui singur scop – renunţarea la legea din 1924. Pentru România au rezultat de aici serioase dificultăţi pe plan extern, tot timpul cât legea minelor s-a aflat în vigoare. În perioada de referinţă, România a avut de tranşat cu străinătatea importante chestiuni politice, economice şi financiare şi, adesea, ea a

întâmpinat ostilitatea marilor puteri pe motiv că, după 1924, capitaliştii străini ar fi fost supuşi unui regim discriminator în exploatarea petrolului. Fără a pierde din vedere interesele marilor trusturi, reprezentanţii oficiali ai marilor puteri au lăsat să se înţeleagă adesea în 1924 şi 1926 că România putea căpăta „satisfacţie” într-o serie de probleme (reparaţiile, reglementarea datoriilor de război către marii aliaţi, împrumuturile externe etc.), dacă guvernul I. I. C. Brătianu ar fi consimţit la importante concesii în materie de

petrol, la revizuirea unor stipulaţii ale legii minelor. N. Titulescu, care a condus, la faţa locului, negocierile pentru consolidarea datoriilor de război ale ţării noastre către Marea Britanie şi S.U.A., a comunicat în repetate

pag. 246

rânduri Bucureştilor detalii despre piedicile întâmpinate din partea cercurilor petroliere occidentale. Astfel, până la realizarea unui acord de despăgubire cu petroliştii britanici pentru distrugerile din 1916, diplomatul român s-a plâns consecvent că cei în cauză „strigă”228 ori că lupta contra lor era „foarte grea”229. După alte 12 luni, în octombrie 1926, Titulescu avea să relateze: „Nu ştiţi prin câte greutăţi am trecut cu petroliştii”230. Cu americanii lucrurile evoluară întocmai. Într-un rând, Titulescu reţinea că ambasadorul american la Londra „s-a plâns” de legea minelor şi a calificat-o „de spoliaţie”231. Apoi, în

cursul discuţiilor de la Washington, el va constata că petrolul era prezent la masa tratativelor232. După semnarea acordului pentru consolidarea datoriilor de război, ministrul român la Londra sesiza că: „Am avut de combătut (în S.U.A – n.ns.) multe obiecţii trase din legea minelor şi comercializării...”233

În ciuda diverselor presiuni, trusturile petroliere nu au ajuns, între 1924 şi 1926, la scopul urmărit – abrogarea legii minelor. Numai în perioada ulterioară, profitând de prilejul oferit de angajarea unor tratative financiare de către România pentru contractarea unui mare împrumut financiar extern necesar stabilizării monetare234, ele vor insista şi vor obţine revizuirea legii din 4 iulie 1924. Până atunci, comunica N. Titulescu la Bucureşti, în 1925, trusturile petroliere interesate se pregăteau în vederea unei ofensive puternice, la care „nu se ştie cum va rezista România”235.

F. Modificarea legii minelor în 1929 ......................................... pag. 262

Acordul realizat în septembrie 1928 la Londra între Tancred Constantinescu şi delegaţii bancherilor britanici impunea guvernului liberal, ca o condiţie primordială pentru obţinerea împrumutului de stabilizare solicitat, să facă importante concesii, în punctele esenţiale ale legii minelor, capitaliştilor străini. Aranjamentul perfectat nu obliga guvernul român la o revizuire integrală a regimului minier adoptat cu patru ani mai devreme.

Dacă în 1929 s-a ajuns, totuşi, la un astfel de deznodământ, răspunderea cade asupra guvernului naţional-ţărănist al lui Iuliu Maniu (noiembrie 1928-iunie 1930), care, în stadiul final al negocierilor financiare, şi-a asumat obligaţii suplimentare faţă de capitaliştii străini. Între acestea, angajamentul de a proceda fără întârziere la revizuirea radicală a întregii legislaţii economice liberale s-a aflat pe primul plan. Desigur, capitaliştii străini au condiţionat acordarea împrumutului în funcţie şi de modificarea legii minelor din 4 iulie 1924 în avantajul lor. O asemenea operaţiune – comunica, la 10 decembrie 1928, Al. Cretzianu din Washington – era „de natură a asigura succesul

împrumutului”328. Dar cererile capitaliştilor străini puteau fi considerate împlinite şi numai prin satisfacerea celor stabilite în septembrie 1928 la Londra. Cu alte cuvinte, guvernul Maniu, desăvârşind negocierile pentru împrumutul financiar, putea să nu depăşească cadrul angajamentelor asumate de cabinetul precedent, iar succesul ar fi fost acelaşi – obţinerea împrumutului. În ianuarie 1929, N. Titulescu s-a pronunţat şi el pentru

obţinerea împrumutului în condiţiile stabilite de guvernul liberal, şi aceasta în primul rând „pentru că numai în aceste limite România era angajată (subl. ns.”)329.

Guvernul naţional-ţărănesc însă nu a urmat această cale. El s-a declarat de acord să facă concesii suplimentare capitaliştilor străini faţă de cele la care consimţiseră liberalii. În domeniul politicii economice, cabinetul Iuliu Maniu a făcut cunoscut – imediat după instaurarea sa – că avea să procedeze la o nouă orientare, înlăturând legislaţia adoptată, în 1924, în spiritul programului prin noi înşine. S-a menţionat, în acelaşi timp, că la baza

politicii economice a noului guvern va sta principiul porţilor deschise, în accepţiunea stabilirii celei mai depline egalităţi de tratament între capitalurile străine şi cel naţional330.

Despre intenţiile sale, noul guvern a înştiinţat şi pe reprezentanţii ...

pag. 263

Iuliu Maniu 1-a primit în audienţă pe proaspătul ministru al Statelor Unite ale Americii în România, Charles S. Wilson. Cu acest prilej, premierul român a declarat că va depune eforturi pentru depăşirea „problemelor blocate”, economice şi financiare, ce se aflau pe agenda relaţiilor dintre România şi Statele Unite331. De mai multe ori în cursul

întrevederii, a reţinut diplomatul american, Iuliu Maniu a promis că va modifica legile economice liberale (inclusiv legea minelor), astfel ca să fie posibile atragerea capitalurilor străine şi punerea lor într-o „absolută egalitate” cu cele româneşti332. La scurt timp după aceea, tot Charles Wilson avea să informeze Washingtonul despre declaraţiile publice ale reputatului profesor şi economist Virgil Madgearu, ministru al Industriei şi

Comerţului în cabinetul naţional-ţărănesc, în sensul că „dispoziţiile obiecţionale”

ale legii minelor din 1924 aveau să fie abrogate, şi că revizuirea legii era „în curs

de pregătire”333. În ianuarie 1929, se înregistrau, deja măsurile practice ale guvernului Maniu pentru schimbarea legii din 1924334.

Într-adevăr, Virgil Madgearu precizase, la 28 noiembrie 1928, că avea să procedeze, cât de curând, la modificarea legii liberale a minelor, legea viitoare urmând să asigure un tratament „pe picior de egalitate a capitalului străin ce cel naţional”335.

Observăm că, prin natura lor, modificările întrevăzute depăşeau limitele angajamentelor asumate de guvernul Vintilă Brătianu în septembrie 1928 la Londra, de exemplu. Este adevărat că o asemenea decizie corespundea întrutotul promisiunilor neîncetate făcute de P.N.Ţ. pe când era în opoziţie şi anume că va schimba, de îndată ce va prelua puterea, întreaga legislaţie economică liberală. O astfel de măsură era conformă, în primul rând, cu însăşi doctrina economică propovăduită de naţional-ţărănişti336. Apoi, înlăturând

legislaţia economică „naţionalistă” liberală, guvernul Maniu urmărea să-şi câştige simpatia capitaliştilor străini. Virgil Madgearu a declarat în această privinţă, la 27 iunie 1928, la Clubul P.N.Ţ. din Bucureşti, că dacă partidul său ar fi iniţiat negocierile pentru împrumut în străinătate, atunci „noi am fi revizuit aceste legi (economice – n. ns.) imediat. Am fi ridicat toate acele dispoziţiuni (restrictive – n. ns.) şi am fi atras pe calea aceasta întreaga simpatie a capitaliştilor din străinătate337. Dar motivul esenţial care a determinat guvernul Maniu să modifice fundamental legea minelor din 1924 1-a constituit intervenţia trusturilor petroliere internaţionale, a lui Royal Dutch-Shell

pag. 264

în mod special. Nu încape nici o îndoială că, recurgând la modificarea legii minelor din 1924, guvernul naţional-ţărănesc a acţionat la cererea ori sub presiunea celor mai puternice companii internaţionale de petrol. Acest lucru a fost relevat de numeroase mărturii ale unor persoane contemporane cu evenimentele la care ne referim. Astfel, după Al. Topliceanu, modificarea legii din 1924 s-a făcut exclusiv în „folosul şi la comanda trusturilor străine”338. Cu alt prilej, acelaşi autor, bine informat ca întotdeauna, a consemnat faptul că actul guvernului Maniu nu a fost determinat de necesităţile ori de

interesele ţării, ci a constituit „rezultatul unor presiuni venite din afară, din partea trusturilor străine, care urmăresc cu atâta perseverenţă acapararea petrolului nostru”339, că guvernul respectiv a îndeplinit – în acest mod – „angajamentele mai vechi”340. Peste câţiva ani, tot Topliceanu avea să aprecieze că legea din 1924 fusese „dărâmată... sub presiunea trusturilor petroliere străine”341. Opinii identice a exprimat şi cunoscutul economist liberal Gh. Leon342. Iar, potrivit lui Damaschin, revizuirea principiilor

esenţiale ale regimului minier de la 1924 s-a făcut din „servilism” faţă de interesele străine343. Detalii interesante a furnizat oficiosul liberal „Viitorul”, după care modificarea legii minelor n-a fost solicitată de consorţiul bancar care a acordat împrumutul, ci de către grupul condus de Deterding. După încheierea acordului cunoscut cu bancherii londonezi, care se declaraseră mulţumiţi de explicaţiile şi asigurările primite, trustul Royal Dutch-Shell şi-ar fi văzut „cauza” pierdută şi atunci a trecut „direct” la un atac asupra României344. Oficiosul liberal subliniase şi anterior că revizuirea legii minelor

s-a înfăptuit la cererea atotputernicelor trusturi Royal Dutch-Shell şi Standard Oil Co., îndeosebi a celui dintâi345.

....Noua lege, pentru „modificarea legii minelor din 4 iulie 1924”, a fost promulgată prin decretul – regal nr. 971 din 1929 şi publicată în „Monitorul Oficial” din 28 martie 1929354. Legea din 1929 a însemnat abrogarea programului liberal din 4 iulie

1924. …

pag. 266

Astfel, legea modificatoare nu a mai reţinut dispoziţiile vechi privitoare la încurajarea capitalului naţional (art. 32-33), cele referitoare la stabilirea preponderenţei elementului românesc în organele de conducere ale întreprinderilor de petrol din ţară etc. Potrivit doctrinei porţilor deschise, legiuitorul din 1929 a stabilit cel mai deplin tratament de egalitate între capitalurile străine şi cel autohton, concretizat în art. 30 ce stipula: „Concesiunile se pot acorda societăţilor de orice fel, române şi străine (subl. ns.), care

îndeplinesc formele cerute de legile române, precum şi persoanelor juridice, de orice fel”356.

Tratamentul de perfectă egalitate, statuat în anul 1929, între capitalurile străine şi cel naţional a fost, se înţelege, primit favorabil şi salutat de către reprezentanţii marilor trusturi petroliere. Raportul de activitate pe 1929 al societăţii Astra Română, până atunci atât de ostilă politicii petroliere a statului român, consemna în mod semnificativ că noua lege a venit să inspire „încredere” capitalurilor străine din România, având o influenţă „foarte înviorătoare” asupra industriei de ţiţei357. Asemenea aprecieri au contrastat

evident cu părerile – realiste – exprimate de către adversarii politicii economice

promovate de noul guvern naţional-ţărănesc. Astfel, C. Argetoianu, fost partizan al politicii porţilor deschise, a afirmat categoric că o astfel de politică se putea aplica în orice ramură economică, „numai în materie de petrol, nu”358. De asemenea, una dintre publicaţiile P.N.L. a relevat faptul că modificarea legii din 1924 a constituit o „enormă greşeală”359, întrucât fusese abandonat unul dintre principiile esenţiale ale politicii petroliere tradiţionale a statului român: preîntâmpinarea acaparării resurselor naţionale de ţiţei de către trusturile străine. Pe aceeaşi linie, Vintilă Brătianu a observat cu îndreptăţire că revizuirea legii minelor din 4 iulie 1924, înfăptuită „în detrimentul intereselor naţionale”, putea conduce la o situaţie „care să dea trusturilor străine controlul factorilor principali de energie ai ţării noastre”360.

Capitolul IX ....

D. Legea minelor din 1937 ....................................................... pag. 303

Încă din 1935-1936 s-a apreciat ca fiind imperioasă modificarea legii minelor din 1929249. Între cei care au motivat argumentat necesitatea elaborării unei legi noi, în primul rând pentru asigurarea importanţei României ca ţară producătoare şi exportatoare de produse petroliere, s-a aflat prof. Valeriu Patriciu, titular al disciplinei de geologie economică de la Şcoala Politehnică din Timişoara250. La 13 februarie 1936, Consiliul Legislativ a avizat schimbarea unor articole din textul legii Madgearu251. Mai apoi252, un proiect de lege a fost depus în atenţia Parlamentului din Bucureşti253. Au urmat intense dezbateri, s-au avansat diverse propuneri, ministrul Industriei şi Comerţului, Valer Pop, a primit numeroase delegaţii de parlamentari şi industriaşi254. La un moment dat, proiectul a fost socotit abandonat255. La 20 ianuarie 1937 a fost depus la Cameră un proiect de lege socotit „definitiv”256, cu numeroase modificări faţă de textul iniţial257. Comisia minieră şi Comisia industrială ale Camerei au dezbătut proiectul, printre participanţi distingându-se

Virgil Madgearu, făuritorul legii miniere precedente; unele dintre amendamentele

propuse de acesta au fost admise258. Au avut posibilitatea să-şi prezinte punctele de vedere şi cercurile petroliere. Astfel, în primul rând, societăţile cu capital naţional (Creditul Minier, IRDP, Redevenţa, Petrolul Românesc, Mica, Petrol Block, Forajul, Întreprinderile Petrolifere Ioan Grigorescu ş.a.) au predat un memoriu comun Ministerului Industriei şi Comerţului259, iar restul societăţilor, neprocedând identic, şi-au afirmat totuşi aşteptările ori şi-au exprimat opiniile, în sensul că „proiectul conţine imperfecţiuni a căror aplicare va împiedica dezvoltarea acestei industrii şi asigurarea randamentului său,

pag. 304

prin descoperirea de noi regiuni petrolifere”260. Fără virulenţa de altădată, în chip precis din 1924, au intervenit şi reprezentanţii oficiali ai unor puteri străine la Bucureşti. Mai întâi, miniştrii Marii Britanii, SUA, Franţei, Belgiei şi Olandei au sondat opinia oficialităţilor, primind asigurări că interesele ţărilor lor nu aveau să fie atinse261. La 12 martie 1937, primul ministru Gh Tătărescu a dat el însuşi asigurări în acest sens262. În continuare, totuşi, ministrul SUA, L. Harrison, care, temându-se de posibilitatea unor eventuale discriminări în privinţa intereselor americane (art. 7), la 20 martie 1937 s-a

adresat nemijlocit lui Gh. Tătărescu263. S-a apreciat, la un moment dat, că adoptarea legii avea să fie anulată264. Totuşi, la 13 martie 1937, documentul a fost distribuit parlamentarilor265 şi luat în discuţie peste două zile266. După ce iniţial a fost în discuţie faptul că se avea în vedere reformularea „câtorva articole” din vechiul text, cu prilejul discuţiilor în plen – la Cameră în 19 martie 1937267, iar, la Senat, a doua zi268 – s-a constatat că în fond fuseseră modificate 120 de articole (din 276) şi că se adăugaseră 33 articole noi269.

Textul complet al noii legi a fost publicat în „Monitorul Oficial” la 24 martie 1937270 şi, de asemenea, în „Monitorul Petrolului Român”271.

Promulgarea noii Legi a minelor a fost un prilej de bilanţ în domeniul politicii petroliere a statului român după războiul mondial din 1914-1918. Nu au lipsit, desigur, studiile comparative între legiuirile miniere de la 1924, 1929 şi 1937272. În raport cu legea din 1924273 ori cu cea din 1929274, legea din

pag. 305

1937275 a realizat, la stadiul imperativelor timpului, conexiunea necesară între politica petrolului şi politica de stat276. Noua lege277, cuprinzând 309 articole, repartizate în patru părţi, reafirma dintru bun început (art. 1) faptul că statul era proprietarul tuturor bogăţiilor minerale ale subsolului278. ...

Capitolul XI ...

D. Legea petrolului din iulie 1942 ............................................. pag. 401

pag. 404

Totuşi, pregătirile pentru elaborarea şi promulgarea noii legi, care avea să fie una exclusiv a petrolului, s-au prelungit până în vara anului 1942407. Potrivit lui Aurică Simion, „Antonescu a dat indicaţii subalternilor săi să pregătească o nouă Lege a petrolului, ale cărei prevederi să reducă câmpul de acţiune a monopolurilor străine şi să favorizeze, în schimb, expansiunea capitalurilor româneşti în industria petrolieră”408. Istoricul britanic Maurice Pearton este de părere că legea petrolului şi expunerea de

motive, elaborată de Ion C. Marinescu, titularul Economiei Naţionale, aveau un caracter naţionalist, straniu comparativ cu reglementările anterioare în domeniu în România409. Legea petrolului a fost promulgată prin decretul-lege nr. 2 017, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 164 din 17 iulie 1942410.

Legea petrolului411 – aşa după cum s-a observat412 – avantaja indiscutabil societăţile cu capital românesc ....

Sfârşitul anexei

Food For Thought


Postări populare