Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

11.4.13

Lecţia Botez pentru romanii de legatura

Catalin Tache ne anunta ca se schimba garda in serviciile secrete, ocazie cu care lui George Maior, actualul sef SRI, i se prevede o mutare in pozitia de ambasador in SUA, la cererea americanilor, ni se spune.

Sunt convins ca cititorii peromaneste au bagat de seama ca din ce in ce mai multe se intampla  in Romania 'la cererea americanilor'.  Mi-e greu sa spun in ce masura americanii cer relativ la romanii isi acopera nenorocirile cu asazis 'cereri americane'.  Desigur, adevarul o fi undeva la mijloc, insa un lucru mi-e clar, si am spus asta deja peromaneste: cei de afara lucreaza cu materialul clientului.

Americanii nu pot decide asa mult, altfel baietii destepti din Romania ar fi fost demult istorie sau Mircea Geoana presedinte.  Romanul, intelegand sa raspunda geografiei cu o fire tranzactionala, alimenteaza inclusiv pe americani cu vrute si nevrute, (citeste, rapoarte) si asta sevede din continutul telegramelor wikileaks.

In scopul unei viitoare limpeziri a acestei relatii vitale dintre Romania si SUA, hai sa stabilim cateva fapte, dupa care sa oferim exemplul lui Mihai Botez ca un bun roman-american care a inteles cum sa mai-bine-serveasca si ţara natala, si pe cea adoptiva.

Fapte

 SUA este o ţara mare cu un sistem de funcţionare complex, pe masura ei, in termeni absoluti si relativi.  De fapt, sistemul SUA e atat de complex incat  chiar presedintele tarii nu poate face/obtine intotdeauna nici lucruri/rezultate simple pe care le vrea.  In general, cei mai multi americani stiu foarte putin despre lumea larga, iar Romania rimeaza acestora cu Nadia, Ilie Nastase sau Ceausescu.  Politica externa e trasata de presedinte, in linii mari, gestionata de ministrul de externe si implementata de un aparat birocratic profesional.  Profesionistii din Ministerul de Externe (State Department) al SUA sunt in general oameni destepti, care au microbul politicii externe si care lucreaza in general pe mai putini bani decat cei cu pregatire similara din banci sau corporatii.  Din cand in cand, profesionistii externelor americane sunt dati peste cap de imperative trasate de politicieni la cererea lobby-stilor.  Lobby-ul, o institutie foarte americana, este entitatea la indemana societatii civile in eforturile acesteia din urma de a influenta politicul.  In timp, institutia lobbyului a fost monopolizata in mare parte de catre interese financiare.  

Asa se face ca relatia SUA cu vreo ţara a lumii nu urmareste intotdeauna principii cat, cel putin temporar, interesele vreunui lobby. O ţara ca Romania poate accede la NATO si Uniunea Europeana pe baza principiilor unui presedinte (George Bush), cum foarte bine poate fi subiectul presiunilor lobby-ului organismelor modificate genetic sau al medicamentelor cu preţ liberalizat, in conjunctie cu interesul (personal sau de partid) vreunui ministru de resort (neo-)liberal din Romania. Ca si cum tot din interesul vreunui lobby, SUA a fost reprezentata in Romania de multi ambasadori neprofesionisti (adica nu din randul profesionistilor dela Externe) in ultimii 23 de ani. Oricum, ne putem da seama ca cei mai de soi functionari dela Externele SUA nu isi aleg posturi in Romania, si asta cam e valabil pentru mulţi dintre strainii ce se prezinta la post in Romania.



Lecţia Botez pentru romanii de legatura

Mircea Geoana a fost ambasadorul roman in SUA la scurt timp dupa Mihai Botez.  Desi SUA l-a sprijinit prin declaratii ale vreunui ambasador american la Bucuresti, Geoana n-a avut ce a trebuit sa izbuteasca in politica interna romaneasca.  In alte cuvinte, sprijinul american nu pare a fi suficient, nici macar americanii nu sunt omnipotenti la Bucuresti.  Cu Mihai Botez a fost alta poveste.  Se pare ca Botez a inteles foarte bine problemele sistemului romanesc inca din anii '70, a luptat deschis pentru corectarea problemelor cu riscuri pe masura, dupa care a obtinut azil politic in SUA, la sfarsit de ani '80, pozitie din care a inteles sistemul american si s-a pus in slujba relatiei romano-americane cu o vigoare de neintalnit de atunci incoace.  Am sa prezint in continuare o compilatie de materiale de pe internet despre Mihai Botez, pentru a da idee studentului relatiei romano-americane despre ce si cum.  Sicofantii nu ajuta, romanii trebuie sa ridice relatia romano-americana cat mai aproape de nivelul principiilor.  Acest deziderat nu este o himera pentru cel care intelege stratificarea sistemului american si cum se lucreaza dela un nivel la altul.  Americanul obisnuit invata repede si nu de putine ori sare in apararea celui slab dar principial--chiar si la un cost.



Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securităţii
Gabriel ANDREESCU |

Cariera lui Mihai Botez are şi elemente care făceau plauzibile contactele lui cu Securitatea.
Matematician talentat, lucrase de tînăr într-un domeniu în care şcoala românească obţinuse succese. A beneficiat de contextul, sau de norocul, să se facă remarcat. Şi-a susţinut teza de doctorat la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, la 26 de ani, şi l-a cunoscut pe Mircea Maliţa, atunci adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care l-a propus pentru CEPECA – Centrul pentru perfecționarea cadrelor de conducere din întreprinderi din București, înființat pe baza unui acord tripartit dintre Guvernul român și două Agenții specializate ale ONU, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și Biroul Internațional al Muncii (BIM).

În 1970, Mihai Botez s-a înscris în PCR din motive numite, chiar de el însuşi, mai degrabă oportuniste. Cu ajutorul lui Malița, devenit între timp ministrul Învățămîntului, înființează Laboratorul de Cercetări Prospective al Universității din București, unde va scrie un apreciat curs de metodologie a studiilor de prognoză. În 1974, la propunerea Federației Internaționale a Studiilor asupra Viitorului, Laboratorul de Cercetări Prospective devine Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării, afiliat Universităţii din Bucureşti. Conduce Centrul pînă în anul 1977, cînd, după cutremur, acesta a fost desființat împreună cu alte instituții.

Poziția la Centrul Internaţional de Studiere a Viitorului şi Dezvoltării, afiliat la Federaţia
mondială de profil, implica intense contacte cu cercetători din afară şi, se poate afirma, ar fi fost ideal pentru plasarea unor spioni. De-a lungul vremii, Botez trebuie să fi avut contacte cu
ofiţeri de Securitate, căci era obligat să declare întîlnirile sale în virtutea prevederilor Legii 23/ 1971, înăsprite în anii următori, privitoare la declararea contactelor cu străinii. A primit o bursă la Institutul Woodrow Wilson din Washington. Profilul Centrului Internaţional, autoritatea din umbră a lui Mircea Maliţa erau un motiv în plus ca, pe timpul stagiului din Washington, să fi menţinut legături cu Ambasada română.

Carierele de după revoluţie spun şi ele multe despre trecutul ascuns al celor ce au căpătat poziţii de demnitate la începutul anilor ’90. Cum să înţelegem apropierea lui Mihai Botez de regimul Ion Iliescu? Propunerea, reală sau mai degrabă de imagine, să devină prim-ministrul coaliţiei cîştigătoare a alegerilor din 1992? Numirea lui, în acelaşi an, ca reprezentat al României la ONU, iar în 1994, ca ambasador la Washington? Să nu fi fost limpede şi pentru
el că preşedintele de atunci al României, împreună cu partidul său, era responsabil pentru propulsarea eșalonului doi comunist în fruntea sistemului politic şi economic post-decembrist?

Există răspunsuri posibile la aceste întrebări. Legăturile din anii ’70 cu Sergiu Celac, devenit
primul ministru de Externe al României postdecembriste, şi cu ministrul Mircea Maliţa oferă o explicaţie pentru contactele postdecembriste ale lui Botez cu anturajul Frontului Salvării
Naţionale. E de aşteptat ca strategii acestei formaţiuni să fi dorit, în căutarea legitimităţii contestate de o parte importantă a opiniei publice, să îl apropie. E posibil ca specialistul în studiul viitorului şi dezvoltării să nu fi văzut o soluţie în partidele de opoziţie, cu tezele lor
simplificatoare, centrate aproape exclusiv pe campania antiiliesciană, cu privirile îndreptate spre trecut şi nu spre perspective.

S-a invocat ca explicaţie și ruperea contactului cu ţara. Este opinia unui om de mare rigoare, precum profesorul Solomon Marcus, care a adus propria lui mărturie asupra derutei lui Botez. Rămas în Occident, fostul disident fusese surprins de revoluţia decembristă şi se trezise fără simţul realităţilor din ţară. Iată ce scrie Solomon Marcus: „În cîteva lungi convorbiri telefonice pe care le-am avut cu Mihai Botez în perioada activităţii mele la universităţi
canadiene (1992 și 1994) am observat profundele frămîntări prin care trecea, în căutarea unei orientări adecvate“ (articolul „30 de ani cu Mihai Botez“, în Românialiterară, nr. 15, 2000 ).
Toate cele de mai sus rămîn însă scenarii posibile, speculaţii menite să explice anumite paradoxuri din viaţa importantului disident. Ele nu contează decît marginal în raport cu tema de fond. Ce ştim sigur, de mult timp, este că Securitatea a încercat în anii ’80, chiar prin tehnici foarte elaborate, să intoxice exilul românesc şi guvernele occidentale, prezentîndu-l pe Botez ca agentul său. Or, e ilogic să pregăteşti un spion şi apoi să anunţi că-ţi aparţine. Astăzi avem la dispoziţie şi documentele din dosarul lui Dorin Tudoran: alături de lunga disidenţă a lui Botez,
materialele aflate la dispoziţia opiniei publice odată cu publicarea volumului Eu, fiul lor (Editura Polirom, 2010) documentează în detaliu confruntarea lui Botez cu Securitatea, anulînd suspiciunile derivate din cariera sa. E un fel de glumă a sorţii ca tocmai această sintetică poveste a „adevăratului Mihai Botez“ să fi fost transformată de Radu Ioanid –
prefaţatorul cărţii Eu, fiul lor – într-un inchizitoriu.

Dorin Tudoran s-a exprimat asupra „colaborării“ vechiului său prieten în siajul prefaţatorului său: „Dintre momentele extrem de dificile pe care mi le-a creat citirea acestui dosar, unul din cele mai intense este posibila înfrîngere supremă a lui Mihai Botez. Nu ştiu, nu vreau să ştiu dacă au reuşit, dar recunosc că astăzi, după ce am citit şi am reunit unele texte, temerile mele sînt substanţial mai mari decît au fost cîndva“. Tudoran păstrează un dubiu, introduce
o circumstanţă de fair play („Oricum va fi încercat să-şi joace şansa pe care a crezut că o are [Botez], n-am nici o îndoială că Mihai Botez a încercat să-mi facă bine“), dar sugerează  transformarea lui Botez într-un informator al Securităţii („suprema înfrîngere“).

Pe urma căii astfel deschise s-au lansat entuziaştii descalificării foştilor luptători contra Securităţii. Un exemplu: „Simpla alăturare a cuvîntului «turnător» lîngă Mihai Botez ar fi fost, pînă acum, o blasfemie. Notoriu disident anticomunist, ambasador al României la ONU şi la Washington la mijlocul anilor ’90, Botez semnează în clar mai multe delaţiuni în dosarul
lui Tudoran. Pe unele, în dreptul sursei, e trecut doar acronimul «B.M.H.»“ (Vlad Stoicescu, „Patru turnători de lux în siajul obiectivului «Tudorache»“,evz.ro, 8 septembrie 2010).
O formulă obişnuită de colportare a acuzelor este punerea lui Botez între listele de informatori. O face şi Paul Cernat, dintr-o preluare necritică, el neavînd, pare evident, vreo agendă ascunsă: „Foarte probabil, ecourile generate de amplul volum-document [Eu, fiul lor] ar fi fost
nesemnificative dacă autorul de pe copertă (şi obiectul urmăririlor) nu i-ar fi «deconspirat» pe cîţiva dintre denunţătorii săi cei mai notorii, între care Mihai Botez, Andrei Brezianu, Alexandru Paleologu, Mircea Iorgulescu şi Eugen Uricaru, fără a mai vorbi de «Someşan»“. Sau iată titlul exhibat în bold de un ziarist de la Jurnalul de Vrancea: „Între turnătorii lui Dorin Tudoran sînt: Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Mihai Botez, Andrei Brezianu“. Probabil, aceasta va fi cea mai rezistentă formă de perpetuare a calomniei atent regizate în anul 2010.


Manipularea

Repetasem că zvonuri despre o eventuală colaborare a lui Mihai Botez cu Securitatea circulaseră şi anterior anului 2010, dar ele rămîneau marginale, urme ale mai vechilor scenarii de intoxicare de dinainte de anul 1990 care supravieţuiau datorită continuității de personal în noile servicii de informaţii. Cel care a reuşit să dea greutate „deconspirării“ lui Botez, lipind de numele lui eticheta informatorului, încît să ne aducem aminte de ea pentru totdeauna, rămîne Radu Ioanid. Acuzele lui nu au fost plasate doar în volumul Eu, fiul lor. Strategic, creînd un val de aşteptare pentru „probele vii“ ale cărţii, a publicat întîia oară prefaţa „O punere în context“, în revistele 22 şi Observator cultural. Este interesant că, în cele două reviste, textul lui Radu Ioanid a fost predat sau preluat parţial, au fost lăsate afară pasaje importante, dar nici o virgulă din cele scrise despre „colaborarea“ lui Botez. Susținerile sociologului se suprapuneau peste voința SRI și SIE de a împiedica familia să ajungă la dosarele deschise pe numele său.

Conform articolului publicat de Viorica Oancea în revista 22 din 7 septembrie 2010, soţia şi sora lui Botez au făcut demersuri de obţinere a materialelor de arhivă pe numele disidentului încă din anul 2002, cu reveniri. În urma ultimei cereri, din 2009, s-au obţinut 19 file cu date şi fişe personale ale membrilor familiei, o notă de audienţă a unor studenţi greci, iar ceva mai
tîrziu, referirile la Mihai Botez din dosarele Europei Libere.

În cazul lui Botez, nu se poate recurge la argumentul tipic al SRI şi SIE, cu care cele două
instituţii feresc dosarele de ochii legitim interesaţi: distrugerea lor la Revoluţie. Toate înregistrările de dinaintea rămînerii lui Botez în Statele Unite, în 1987, trebuie să fi fost deja clasate şi microfilmate. De vreme ce nu au ajuns sub ochii familiei şi ai cercetătorilor, atunci înseamnă că materialele din arhiva Securităţii care-l privesc sînt clasificate la siguranţă naţională.

Radu Ioanid nu este un cititor oarecare, cu dificultăţi în a distinge între adevărul şi falsul arhivelor sau intimidat de mulţimea datelor şi complexitatea informaţiei, pe scurt, păcălit de documentele care i-au trecut prin mînă. Se află exact la capătul opus acestei imagini, cu ani de experienţă sociologică, ce-i oferă precauţie în transformarea datelor în „fapte“, cercetător în
arhive profesionist, autor de cărţi dovedind şi puterea perspectivei, şi a detaliului, şi discernămîntul nuanţelor.

Cum să înţelegem atunci contestarea, de către directorul de la Muzeul Holocaustului din Washington, a disidenţei lui Mihai Botez? Asumarea rolului de acuzator al fostului disident, de vreme ce eroarea, într-un asemenea caz cu probleme de interpretare absolut minore, pare exclusă? Domnia sa a prezentat opiniei publice un pasaj impresionant prin contraste: pe de o parte, talentul de a îndrepta mintea cititorului spre un verdict acuzator, pe de alta, lipsa de
consistenţă a argumentelor şi, la nivelul faptelor, absenţa oricărei probe.

Nu avem cum şti ce a gîndit Radu Ioanid prin această intervenţie, şi de ce. Rămîne să observăm că sociologul s-a implicat în pătarea numelui unor foşti disidenţi imediat după 1990. Este de notat și excesul cu care a tratat Ioanid, în anul 2008, derapajul discursiv al lui Paul Goma în interpretarea tragediei din Transnistria, real, dar nu apocaliptic, cum este calificat în comentariul său:
„Cînd primăria oraşului Timişoara a găsit de cuviinţă să îi acorde lui Paul Goma, un fost autentic disident anticomunist devenit în ultimii ani un sălbatic militant antisemit, titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului, «pentru întreaga sa activitate», aceasta a fost un act oficial
deliberat antisemit (s.m.)“.

Energia acuzatoare a pasajului contrastează cu lumina înțelegătoare, contextualizată, pe
care Ioanid a proiectat-o asupra lui Silviu Brucan. Cînd, într-un raport adresat generalului Aurelian Mortoiu, Brucan este asociat cu afirmația: „[țiganii] ăștia știu numai să fure, să păcălească … și să nu muncească. Mare noroc am fi avut de mai stătea nițel I. Antonescu. Ne scăpa de ei. Ai dracului!, se înmulțesc ca purecii și nimeni nu le face nimic“, Radu Ioanid arată a fi aproape ofensat. E sigur că opiniile aparțin ofițerului care a întocmit raportul. Argumentul lui, deși se referă la intelect, e de natură, în fond, etnică: „Brucan… cunoștea bine politica de exterminare a evreilor și a romilor sub regimul Antonescu“. Dar și Goma o cunoștea, i s-ar putea replica dlui Ioanid, disidentul vorbește despre ea. Care-i detaliul care face diferența? Ca nu cumva să greșim față de fostul stalinist, Ioanid ne avertizează:
„[…] minciuna și calomnia nu deranjau, pentru că însuși regimul le promova. Aceasta este una din «capcanele» pe care dosarul le poate întinde, mai ales atunci cînd în centrul atenției se află persoane publice și personalități ale trecutului. În aceste cazuri, valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu proveniența sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creația unei poliții politice și a unui regim care a amestecat minciuna cu adevărul și realitatea cu iluzia […]“.
Autorul acestor rînduri avea să sfideze propriile precauții în cazul lui Mihai Botez. Unul dintre cei mai interesanţi disidenţi ai epocii ceauşiste a devenit, în anul 2010, victima operaţiunii de stigmatizare pus în mișcare de Radu Ioanid. Dacă în celelalte exemple de manipulare a arhivelor Securităţii, exhibarea partis-pris-ului se împleteşte cu necunoaşterea, în cazul lui Botez abuzul reprezintă opera unui profesionist al arhivelor.

Fragment din volumul Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității de Gabriel Andreescu, în curs de apariție la Editura Polirom


Comentarii utilizatori

autorului,nea marin 
i-o scriu *chiar asha*: cum ca-i suficient de *ipocrit* ca sa vaza paiu' din ochiu' unui altuia, uitand (desigur, cetitoru' e un "orb", un surd, un *amnezic*) c-a sugerat *chiar dansul*, fara de probe, ca Andrei Plesu, asha &pe dincolea...

Io numa' atata am avut da scris: ca lumea (cetitoru', adica, al dreakului!) "vede" &*nu uita*...Shi, uite, o *sumedenie* da scrieri "docte", "academice", nu ti "spala", neam! de ce-ai putut scrie *odata*...

Nea Marin


Turnator sau disident? un ascultator al Europei Libere - 
In Arhiva istorica a Europei Libere, ce poate fi consultata la europalibera,org, se pot auzi mai multe inregistrari, din anii '80, cu si despre Mihai Botez. Europa Libera si directorul ei de atunci, Vlad Georgescu, il pretuiau si il sustineau pe Mihai Botez, ca una dintre putinele voci critice fata de regimul comunist de la Bucuresti.

Vlad Georgescu - "Savantul român Mihai Botez despre relațiile româno-americane" (editorial) - 18 februarie 1986
http://www.europalibera.org/content/article/2154235.html
Vlad Georgescu: Mihai Botez (Editorial) - 12 decembrie 1984
http://www.europalibera.org/content/article/2152746.html
1987 - Actualitatea românească: despre și cu matematicianul Mihai Botez - interviu cu Mihai Botez, 14 septembrie 1987
http://www.europalibera.org/content/article/2165989.html

Sa se fi inselat Europa Libera?

Vlad Georgescu rostea de la microfonul Europei libere, in 1984, urmatoarele cuvinte, punand in relatie contestarea regimului - in acei ani - de catre Mihai Botez, cu actiunile antiregim ale lui Dorin Tudoran.

Citatul

http://www.europalibera.org/content/article/2152746.html

„Mihai Botez, unul dintre cei mai bine cunoscuți constestari români, este din nou în primejdie. De această dată regimul nu se mai mulțumește cu marginalizarea, cu presiunea psihologică, ci a trecut la acțiuni de intimidare fizică. S-a aflat în Apus că într-o seară, pe la ora 10, pe cînd se întorcea acasă, a fost lovit cu brutalitate în piept, în dreptul inimii, cu un box de metal. Și înjurat, desigur, și tratat de vîndut. Vîndut cui ?

Pentru cine urmărește cu atenție scena românească, acțiunea de contestare a lui Mihai Botez apare, teoretic cel puțin, drept forma cea mai eficace, poate, de disidență. [...] Mihai Botez pare să sugereze o formă mai subtilă, mai greu de reprimat, și dacă ar fi urmată de un număr mare, mai eficientă în lupta de nepierdere a speranței.

In mai multe scrisori deschise, începînd cu anul 1979, el a cerut concetățenilor săi să-și ridice capul, să privească, să capete curaj, să învețe chiar a rosti „Nu” „Nu vreau” fără ostentație, fără acțiuni colective, fără violență. Pentru Mihai Botez, „Nu vreau” înseamnă în primul rînd a renunța la minciună, a spune adevărul pe față. Și de ce nu ?

Ce ar pierde cărturarii noștri care se tîrăsc astăzi în genunchi pentru un ciolan din ce în ce mai mic, mai fără carne, ce ar pierde dacă s-ar decide în sfîrșit să spună „Nu mai vreau” ? Ce vor pierde? Cu tot tîrîtul în genunchi, cu toată mîna întinsă, tot în frig vor locui, tot la cozile de mizerie vor trebui să stea, ei, familiile și prietenii lor. Lingușirea nu i-a scăpat pe Bogza, Jebeleanu, Ștefan Pascu, Malița, Macovescu, Cristofor Simionescu de marginalizare.

Mihai Botez socotește că în condițiile de astăzi, contestarul își poate impune punctul de vedere. Iată ce spune el într-un text recent: „N-am să încetez niciodată să repet că ceea ce am vrut a fost să demonstrez, cu sacrificiul unor ani buni din viața mea, că se poate trăi în România de astăzi și fără să te tîrîi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de cetățean care nu aplaudă puterea”.

Se înțelege că există o singură condiție pentru succesul unei asemenea acțiuni individuale. Și anume aceea ca individul contestatar să nu rămînă singur. [...]

Sînt puțini astăzi cei care au curajul lui Mihai Botez. Printre aceștia ar trebui să-i menționez mai ales pe Dorin Tudoran, al cărui volum de poezii, în manuscris, l-am citit zilele acestea cu emoție. Puținătatea le face curajul cu atît mai demn de respectat. Cum scria recent Mihai Botez: „Nu mi-e frică, cum nu mi-a fost niciodată. Știu bine că nu trebuie să mă aștept la bomboane și felicitări pentru ceea ce fac”. (fragment din Vlad Georgescu, "România anilor '80". Texte antologate de Gelu Ionescu. Editura Jon Dumitru, München - București, 1995, pp. 108-109).

disidenta lui Mihai Botez Nora -
Daca admitem ca marea majoritate a oamenilor intreprind actiuni intr-o anumita logica, in scopuri anume, pentru a obtine sau a realiza ceva e interesant de analizat ce anume a obtinut Mihai Botez prin asa zisa colaborare cu securitatea? Se stie ca: isi pierduse dreptul de a preda la universitate; a fost "exilat" la Tulcea; i s-a refuzat de vreo 30 de ori dreptul de a calatori la diferite evenimente universitare din strainatate la care fusese invitat; cand in sfarsit a primit aprobarea si a plecat, i s-a inscenat in tara un proces - asta ca sa il impiedice sa se intoarca; nici material nu statea mai bine - nu avea casa si statea cu niste rude. Daca intr-adevar a fost turnatorul si colaboratorul pe care il descriu unii, sau era masochist sau avea o profunda convingere despre utilitatea Securitatii ca institutie.


ArcDaniel StPaul - 
In urma cu ceva mai bine de doi ani, cu ocazia lansarii volumului “Eu, fiul lor” , medii online au reluat Prefata la care se face referinta mai sus. M-a interpelat modul descalificant in care autorul (R.I.) a inteles sa-si “onoreze” responsabilitatea editoriala in referintele care-l privesc pe Mihai Botez. In comentarii atit pe blogul “fiului lor” cit si la Portret in picioare (autor L.A.) din grupajul dedicat aparitiei editoriale de catre OC (#544) am semnalat (fara ecou la cei in cauza) niste aspecte evidente ale modalitatii neprofesionale in care editorul il incrimineaza (“incrimineaza”) pe Mihai Botez. Doar reaua-credinta ori resorturi psihanalitice (desi mai exista un tert inclus…) poate/pot explica gestul lui R.I de a dresa rechizitoriul (nu “inchizitoriul”, cum se prezinta mai sus) referitor la Mihai Botez in dispretul unui probatoriu onest si concludent. E o marunta mingiiere sa constat ca un specialist al dosarelor de talia d-lui Andreescu pune spotul pe incropeala editorului folosind si terminologia adecvata. Si, iata , nici asta nu-i chiar de neglijat, ni se ofera , dostoievskian, si un pentito cu regrete tardive , binevenite, totusi.


Mihai Botez. O biografie

Ana-Maria Cătănuş

Mihai Botez, 1940-1995 (arhiva Viorica Oancea)
© Copyright Dissidentia 2011.
Despre Mihai Horia C. Botez sau mai pe scurt Mihai Botez s-a scris, însă nu mult şi nu suficient de corect. Cele două ipostaze principale ale lui Mihai Botez, cea de matematician şi cea de disident, au fost explorate într-o măsură mult prea mică pentru a-l înţelege ca om, pentru a înţelege resorturile care au determinat gesturile sale de contestare.
În universul destul de restrâns al disidenţei româneşti, disidenţa lui Mihai Botez a fost una specială. Acest caracter i-a fost conferit de statutul profesional de om de ştiinţă, recunoscut ca valoare în ţară şi în străinătate, precum şi de dezideratele care i-au însoţit disidenţa de peste opt ani. Datorită acestor caracteristici, Mihai Botez s-a ridicat la înălţimea intelectualilor contemporani care criticau regimul comunist din Ungaria, Cehoslovacia sau Uniunea Sovietică.
Mihai Botez s-a născut la 18 noiembrie 1940 în Bucureşti. A urmat cursurile liceului „Sf. Sava” din Bucureşti şi, în 1963, a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti. La trei ani de la absolvirea facultăţii şi la numai 26 de ani, în 1966, obţinea doctoratul la Institutul de Matematică al Academiei sub conducerea academicianului Gh. Mihoc. În formarea sa ca matematician, dar, după părerea noastră, şi în desăvârşirea ca om, un rol important l-au avut trei personalităţi, putem să le numim „de suflet”: Octav Onicescu, Dan Barbilian (Ion Barbu) şi Grigore Moisil. Lui Ion Barbu, Mihai Botez îi va dedica o carte (În oglinzi paralele. Însemnări despre Ion Barbu) care a fost respinsă de la publicare înainte de 1989. Cu profesorul/mentorul Octav Onicescu va publica în colaborare o carte privind aspectele informaţionale ale dezvoltării sociale, iar afecţiunea pe care o nutrea faţă de acesta a fost constantă. Nu în ultimul rând era evocat Grigore Moisil, care, potrivit unuia dintre apropiaţii lui Botez, îl „contaminase” cu o stare de bucurie care trebuia să depăşească graniţele matematicii.
În condiţiile unui stat comunist, Mihai Botez deţinea toate calităţile pentru a deveni unul dintre tehnocraţii importanţi. Valoarea profesională îi asigura nu doar ascensiunea rapidă în mediul cercetării, dar şi recunoaşterea în plan internaţional. Astfel, după o perioadă scurtă, 1963-1967, în care a fost cercetător la Institutul de Matematică, apoi la Centrul de Statistică Matematică al Academiei, Botez devenea şeful catedrei Aplicaţiile Matematicii în organizarea şi conducerea întreprinderilor la CEPECA, 1967-1970. 
Mihai Botez, 1966 (arhiva Viorica Oancea)
© Copyright Dissidentia 2011.
Începând cu anul 1970, a fost succesiv conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, director al Laboratorului de cercetări prospective şi, din 1974, director al Centrului Internaţional de metodologie a studiilor asupra viitorului şi dezvoltării. Aprecierea comunităţii ştiinţifice internaţionale va veni în 1976, când Mihai Botez a primit premiul Woodrow Wilson al Institutului Smithsonian din Statele Unite.
În ceea ce priveşte relaţia cu partidul comunist, Mihai Botez intrase în rândurile P.C.R. în 1970. Motivaţia sa nu era legată de raţiuni de promovare profesională sau ascensiune socială, ci din dorinţa de a-şi pune cunoştinţele şi capacitatea intelectuală în slujba ţării. Asemeni altor oameni de ştiinţă - pe care putem să-i numim fie profesionişti, fie tehnocraţi, oameni fără veleităţi de conducători politici – Mihai Botez credea în mod sincer că prezenţa lui în partidul comunist era necesară. „La primirea mea în rândurile P.C.R., îmi amintesc că mi-am argumentat cererea  în felul următor: doream să contribui mai activ la construirea socialismului pe pământul românesc şi eram convins că apartenenţa mea la detaşamentul înaintat al poporului nostru era de natură să îmi sporească posibilităţile de a-mi pune întreaga mea capacitate în slujba idealului propăşirii patriei” (ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 118/25, f.108). Deziluzia pe care o încerca vizavi de un sistem în care împletirea politicii şi ideologiei nu mai lăsa loc rigorii ştiinţifice, un sistem condus de un lider care nu avea capacitatea să accepte că direcţia în care se îndrepta România (este vorba de ansamblul politicilor economice-sociale-culturale) era greşită, toate acestea îl determinau pe Botez să se retragă din P.C.R. în 1984. În memoriul pe care îl trimitea prim-secretarului Comitetului de partid al municipiului Bucureşti, Gheorghe Pană, şi în care explica motivele renunţării la calitatea de membru de partid, Mihai Botez denunţa practicile regimului comunist: „încrederea mea în capacitatea P.C.R. de a înţelege existenţa obiectivă a unor păreri deosebite de cele ce devin „linie oficială” şi de calitatea cărora trebuie să adaug că mă îndoiesc în continuare – a fost însă înşelată. Dacă am înţeles singur că părerile mele despre ceea ce se întâmplă astăzi în România nu sunt desigur de natură să mă recomande pentru posturi de conducere şi reprezentare – posturi care la noi revin, ca şi în altă parte, sprijinitorilor necondiţionaţi ai conducerii, în schimb nu m-am gândit niciodată că aceste păreri ar fi incompatibile cu o viaţă profesională normală [...]”(Ibidem).
Momentul rupturii între Mihai Botez şi regimul comunist va avea loc în 1977. Au urmat, potrivit lui Mihai Botez, „aproape zece ani de speranţe şi dezamăgiri”. Speranţele erau date de încrederea că vor exista mai mulţi oameni care să conteste deschis modul de conducere comunist şi care să forţeze puterea nu „să abdice”, ci să dialogheze. Dezamăgirile au fost determinate de conştientizarea „cvasisingurătăţii” sale, de incapacitatea celor mai mulţi intelectuali de a înţelege şi a-şi asuma rolul pe care ar fi trebuit să-l îndeplinească în societate. Caracteristicile regimului comunist din România nu permiteau dezvoltarea unei disidenţe similare celei din Cehoslovacia, Polonia sau Uniunea Sovietică, iar Mihai Botez înţelegea acest lucru. În 1978 se alăturase, împreună cu Mariana Celac, iniţiativei lui Vlad Georgescu privind programul unei  mişcări pentru sprijinirea democraţiei. Au fost singurii semnatari ai documentului. De asemenea, în acelaşi an a susţinut, din nou fără succes, ideea creării unei universităţi volante de tipul celor poloneze. 
Memoriu, 1979
(Arhiva Radio Europa Liberă, Open Society Archives,
Budapesta, Ungaria)
© Copyright Dissidentia 2011.
În 1979, Mihai Botez redacta un memoriu, devenit public prin intermediul Radio Europa Liberă. Documentul, realizat pe modelul memoriului intelectualilor adresat mareşalului Antonescu în 1944, evidenţia criza care se manifesta la toate nivelurile: economic/social/cultural. Era un nou semnal de alarmă privind consecinţele pe termen lung pe care le-ar fi implicat perpetuarea modelului de dezvoltare impus în România, dar şi un apel adresat oamenilor de bună credinţă de a lua atitudine în mod deschis.
Eşecul în a ralia mai mulţi intelectuali iniţiativelor sale nu l-a determinat pe Mihai Botez să renunţe. Ţinând cont de practicile regimului comunist, care cuprindea o gamă largă de metode de a intimida potenţialii contestatari, Botez va adapta ceea ce însemna disidenţa în celelalte state comuniste la spaţiul românesc. Rezultatul a fost dezvoltarea unui nou concept -disidenţa solitară- concept pe care a încercat să-l teoretizeze, pe care l-a susţinut pe toate căile (de cele mai multe ori prin Europa Liberă, având sprijinul lui Vlad Georgescu) şi  pe care l-a aplicat, fără a ţine seamă de persecuţiile la care a fost supus. În accepţiunea lui Mihai Botez, crearea unui nucleu incipient de societate civilă în România nu era posibil decât, în primă fază, prin disidenţa solitară. Critica responsabilă a regimului trebuia să se facă din interior şi neapărat păstrată în limitele legii. Cu cât ar fi existat mai mulţi intelectuali recunoscuţi ca valoare, care să susţinăindividual protestul (pentru că orice încercare de asociere ar fi atras rigorile legilor comuniste), cu atât creşteau şansele ca regimul să mai facă un pas înapoi. Disidenţa nu îşi propunea să răstoarne regimul comunist, însă era o luptă pentru respectarea unor drepturi civile, fireşti, incluse oficial în constituţiile statelor comuniste. „N-am să încetez niciodată să repet că ceea ce am vrut să demonstrez - cu sacrificiul unor ani buni din viaţa mea – că se poate trăi în România de astăzi şi fără să te târâi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de om şi cetăţean care nu aplaudă puterea”. Cel mai important era faptul că disidenţa oferea, celui care alegea „să spună nu regimului”, posibilitatea de a trăi conform propriilor convingeri. Renunţarea la dublul limbaj, „asumarea propriei identităţi”, căpăta valoarea unui gest de eliberare pe care puţini oameni l-au înţeles şi asumat atunci, dar pe care acum mulţi şi-l revendică asemeni unui drept.
Romania: Stalinism in One Country.
An interview with Mihai Botez
Uncaptive Mind, June-July-August 1988
Gesturile lui Mihai Botez nu au rămas nepedepsite de regim. Sub raport profesional, era menţinut în cadrul Universităţii din Bucureşti, dar ca analist programator!, în perioada 1978-1981, şi apoi ca matematician la Secţia de Studiul Sistemelor, 1981-1987. Lucrările sale nu au mai fost publicate, iar în 1987 era transferat la un centru de calcul regional la Tulcea, scopul fiind acela de a-l izola de toţi cei care ar fi vrut să intre în contact cu el, în special diplomaţi sau ziarişti străini. Invitaţiile la discuţii ( a se citi anchete) la Securitate căpătaseră un caracter permanent. Nu au lipsit nici manifestările de violenţă, Mihai Botez fiind atacat de câteva ori în plină stradă şi lovit cu bestialitate. În perioada disidenţei, lui Mihai Botez i s-a interzis cu desăvârşire să plece în străinătate în scop profesional sau personal. Până în 1985 se adunaseră nu mai puţin  de 34 de refuzuri de a-i acorda viză pentru a participa la conferinţe, cursuri sau pentru a petrece concedii în străinătate. În 1985 autorităţile române îi aprobau lui Mihai Botez viza pentru a participa la un congres desfăşurat la Madrid. O făceau în speranţa că nu se va mai întoarce în ţară, iar în acest scop făcuseră nişte aranjamente pentru a nu i se mai permite intrarea în România. Mihai Botez s-a întors pentru că era convins că locul său era acasă, în România, aici voia să rămână „cu demnitate şi contestând puterea”.
Disidenţa lui Mihai Botez implica şi redactarea unor lucrări care analizau lumea comunistă şi fenomenele care îi erau caracteristice. Din acest punct de vedere, formaţia sa de matematician şi experienţa de prospectolog au imprimat analizelor sale politice, istorice, sociologice o rigoare rar întâlnită în România acelor vremuri.
Aflat constant în atenţia mediilor occidentale, care deseori îl numeau „Saharov al românilor”, Mihai Botez nu a pregetat să folosească relaţiile personale, stabilite fie cu diplomaţi străini, fie cu exilaţii români care activau la posturile de radio din lumea liberă, pentru a oferi ajutor altor contestatari: Dorin Tudoran, Ion Puiu.
La finele anului 1987, Botez pleca în Statele Unite pentru a onora o bursă oferită de Centrul Woodrow Wilson. În ţară erau luate „măsuri mai sigure” pentru a-l determina să nu se mai întoarcă: i s-a înscenat un proces de înaltă trădare. Mihai Botez solicita azil politic în Statele Unite, pe care îl obţinea la începutul anului 1989. Valoarea sa profesională îl recomanda pentru o carieră de succes în Statele Unite. Ţinea cursuri la universităţi prestigioase: Bloomington-Indiana, Santa Barbara, şi conducea o firmă de consultanţă economică.
Mihai Botez la inceputul anilor '90 (arhiva Viorica Oancea)
© Copyright Dissidentia 2011.
Deşi departe de ţară, Botez rămânea conectat la ceea ce se petrecea în România: căderea regimului Ceauşescu şi frământările care i-au succedat. La începutul anilor 1990 numele său era vehiculat în legătură cu funcţia de prim-ministru. Dacă ar fi ocupat această funcţie şi-ar fi dorit să o facă în calitate de tehnocrat, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Aprecierea de care se bucura în străinătate, a fost cea mai bună recomandare pentru viitorul diplomat Mihai Botez. În iunie 1993 era numit prin decret prezidenţial în funcţia de reprezentant permanent al României pe lângă Naţiunile Unite, la New York, iar un an mai târziu devenea  ambasadorul României la Washington. Cariera diplomatică a fost de scurtă durată. Se încheia brusc. Mihai Botez dispărea într-un mod prea neaşteptat şi mult prea trist la 11 iulie 1995. S-au auzit voci care s-au grăbit să-l acuze de nenumărate lucruri şi bineînţeles de faptul că ar fi fost informator al Securităţii. Era la modă. Oamenii noii democraţii utilizau aceleaşi metode ca oamenii vechiului comunism: dezinformarea în scopul discreditării. Cei care l-au cunoscut şi iubit pe Mihai Botez au fost mai puţini la număr sau mai puţin convingători. Descrierea pe care Andrei Pleşu i-a făcut-o lui Mihai Botez ar putea fi suficientă pentru cineva care ar dori să-l cunoască pe omul, disidentul Mihai Botez:
"Dacă n-ar fi fost discret până la suavitate, Mihai Botez ar fi avut motive să ocupe scena în ultimii ani cu un aplomb neconcurabil. Căci era, în toate privinţele, o figură atipică, greu de clasat pe fundalul ultimelor două decenii de istorie românească. A fost mai întâi, înainte de 1989, un disident atipic: a adoptat atitudini radicale, de un curaj exemplar, fără să renunţe nicio clipă la expresia calmă şi la complicitatea umorului. [...] A inventat, ca să zicem aşa, disidenţa "ştiinţifică", rece, construită pe rigoare analitică mai mult decât pe furie. Avea aerul că nu provoacă la luptă, ci invită la raţiune. De aceea, discursul său critic, livrat cu afabilitate, fără scrâşnirea dinţilor, fără gesturi şi formulări excesive, dădea o senzaţie de firesc, de bună-credinţă subînţeleasă, care a creat mari probleme tactice organelor de represiune"[...] După 1989, Mihai Botez a rămas un personaj atipic: n-a luat poza "eroului necunoscut", n-a ţinut să se impună ca răzvrătit profesionist, nu s-a acrit. N-a aşteptat invitaţii solemne, n-a cerut compensaţii retroactive. A rămas atent, diponibil, încercând să înţeleagă nepărtinitor ceea ce se întâmplă şi, dacă e nevoie, să ajute". 
Încheierea îi aparţine, aşa cum ar fi firesc, lui Mihai Botez. Este o evaluare a activităţii sale: „Încercasem aproape zece ani să stabilesc un dialog social în ţara mea, acest dialog era acum o realitate. Ştiam că meritele mele reale erau extrem de mici în această eliberare: nu ştiu ce cred ori ce au făcut alţi disidenţi, dar este sigur că nu eu am făcut „22 decembrie”. Întrebarea aparţine autorului: câţi „mari oameni” au mai putut să-şi asume această poziţie?

© Copyright Dissidentia 2011. 

Bibliografie selectivă


ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 118, vol. 25, dosar nr. 20, vol. 2; Mihai Botez, Lumea a doua. Introducere în comunismologia strucurală, Editura du Style, Bucureşti, 1997; Idem, Românii despre ei înşişi, Editura Litera, Bucureşti, 1992; Idem, Intelectualii din Europa de Est (Intelectualii est-europeni şi statul naţional comunist) – un punct de vedere românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993; Idem, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003; Vlad Georgescu, România anilor ’80, Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1994. Discuţie cu d-na Mariana Celac septembrie 2004. Discuţie cu d-na Viorica Oancea, 13 octombrie 2004.

O versiune a acestui text a fost publicată de Ana Maria Cătănuş în Arhivele Totalitarismului nr. 3-4/2004, pp. 248-252 http://www.arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/sumar-general-articole-arhivele.html



Note

  1. ^ http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Interviuri+din+presa%2C+carti%2C+colectii+personale&from=bG9jYXRpb249YXJ0aWNsZXM%3D&cid=162&id=1195
  2. ^ http://www.romlit.ro/mihai_botezs_gsim_cile_prin_care_intelectualii_pot_s_devin_independeni
  3. ^ http://www.acum.tv/articol/10689
  4. ^ http://www.revista22.ro/cazul-mihai-botez-drept-la-replic259-8831.html
  5. ^ http://www.observatorcultural.ro/Lumea-exilului-%28II%29*articleID_3084-articles_details.html
  6. ^ http://www.romlit.ro/30_de_ani_cu_mihai_botez
  7. ^ http://www.romlit.ro/despre_mihai_botez_i_disidena_romneasc
  8. ^ http://www.romlit.ro/mihai_botezs_gsim_cile_prin_care_intelectualii_pot_s_devin_independeni
  9. ^ http://www.revista22.ro/articol-9497.html
  10. ^ Nicolae Manolescu, Cuvânt înainte la „Scrisori către Vlad Georgescu”, Ed. FCR, București, 2003
  11. ^ http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/reformatorul-gorbaciov-primit-frica-ceausescu
  12. ^ http://articles.chicagotribune.com/1995-08-01/news/9508010098_1_government-of-nicolae-ceausescu-bucharest-exile
  13. ^ http://www.romlit.ro/mihai_botezs_gsim_cile_prin_care_intelectualii_pot_s_devin_independeni
  14. ^ http://www.highbeam.com/doc/1P2-843237.html
  15. ^ http://mpnewyork.mae.ro/index.php?lang=en&id=109849
  16. ^ http://www.highbeam.com/doc/1P2-843237.html
  17. ^ http://articles.chicagotribune.com/1995-08-01/news/9508010098_1_government-of-nicolae-ceausescu-bucharest-exile
  18. ^ http://www.observatorcultural.ro/Lumea-exilului-%28II%29*articleID_3084-articles_details.html
  19. ^ http://www.jurnalul.ro/stire-interviu/lungul-drum-spre-pulitzer-539130.html
  20. ^ http://www.romlit.ro/singurtatea_disidentului_de_curs_lung
  21. ^ http://wikimapia.org/143841/ro/Scoala-Generala-Nr-87-Mihai-Botez

Bibliografie

Legături externe


Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste

2 comentarii:

peromaneste spunea...

Iulian Fota, consilierul Preşedinţiei pentru Securitate şi Apărare, şi Sorin Encuţescu, consilier de stat pe probleme de Securitate al Prim-Ministrului, au discutat cu jurnalistul Cristian Unteanu despre provocările de securitate naţională. Suntem pregătiţi să facem faţă sărăciei şi mişcărilor sociale determinate de politicile de austeritate din Europa? Dar unei crize de tipul celei cipriote? Pentru prima oară împreună într-un studio tv, Iulian Fota şi Sorin Encuţescu ne vorbesc despre capacitatea României de a răspunde acestor provocări şi despre ce alte ameninţări trebuie să avem în vedere.

Iulian Fota: Mi-a zis un fost ambasador ”nu ne cereți nouă să vă iubim țara mai mult decât o faceți voi”

18:24 Iulian Fota: SUA au hotărât ca etapa a 4-a din planul scutului antirachetă să fie regândită, dar celelalte faze sunt în derulare. România din acest punct de vedere, amenințare clasică militară, situația noastră este foarte bună. Avem relația cu Statele Unite, am finalizat discuțiile pe scut și am semnat toate documentele, plus că avem și UE care a dezvoltat ideea de solidaritate exprimată deja pe câteva probleme de dezastre naturale. Securitatea națională a România va fi una bună și foarte bună dacă ne uităm atent la aceste lucruri.
18:17 Iulian Fota: Să nu uităm că în anii 30 am avut un discurs extremist care a fost la un pas să distrugă România. Acest tip de discurs n-a scos pe nimeni din impas. Și trebuie să facem cunoscut acest lucru, lumea trebuie să înțeleagă și să facă diferența între diferite tipuri de discurs. Soluțiile nu vin din discursul populist sau naționalist.
18:14 Iulian Fota: Eu am avut norocul că am stat pe lângă oameni care au crezut în niște valori. Am stat pe lângă Corneliu Coposu, nici nu mai trebuie să spun că avea convingeri clare. Azi vedeți, în perioadă de criză și furtună, ce trecere de la o ideologie la alta este.
18:13 Sorin Encuțescu: ”Securitatea statului trece prin securitatea individului. Trebuie să creăm locuri de muncă și astfel satisfacția individului va fi reală.
18:11 Sorin Encuțescu: Noi avem anul 1907, când sărăcia a fost o problemă de securitate națională extremă.
18:06 Iulian Fota: România trebuie să rămână relevantă, cum a fost până acum cu scutul anti-rachetă, Irak, Afganistan etc. Trebuie să ne păstrăm relevanța internațională.
18:05 Sorin Encuțescu: Ceea ce trebuie să înțelegem e că avem nevoie de o viziune, un ”road-map” pe 2020, acel viitor trebuie să ni-l apropiem. Asta ca să putem aloca resurse pentru evoluții pe care le anticipăm.
18:03 Iulian Fota: România nu are în acest moment un institut puternic de relații internaționale. Am avea nevoie să construim un astfel de institut, până la urmă e vorba de ”foișor”. Cu cât observăm pericolul din timp, e mai bine. E nevoie să ne uităm la viitor mai atent. Vedem cum ne trezim cu situații pe care nu le aștreptam. Mali era pe vreo agendă? Ne așteptam la mișcările din țările arabe? Nu. De asta trebuie să fim pregătiți.
17:59 Sorin Encuțescu: Trebuie ca în România să facem un centru de cercetare și inovație puternic. Astfel putem contracara fenomene de amenințare, instabilitatea de care vorbim în aceste zile.
17:57 Iulian Fota: România se poate teme de instabilitate, de imprevizibilitate. Întotdeauna ne-a plăcut cât am fost într-o zonă de stabilitate. Chiar când am avut probleme mai delicate, în ultimii 16 ani am fost totuși într-o perioadă stabilă. Azi se schimbă lucrurile și în Europa, și în SUA, și în Orientul Mijlociu. De lucrul ăsta ar trebui să fim preocupați.

peromaneste spunea...

Generalul Victor Atanasie Stănculescu, aflat în momentul de față în penitenciar, dă într-un interviu pentru România Liberă noi amănunte despre momentul 22 decembrie 1989, când se afla la conducerea Armatei, invocând și o variantă existentă la acea dată pentru preluarea puterii, despre care nu s-a știut până acum. Concret, Stănculescu afirmă că a ajuns să sprijine preluarea puterii de către Ion Iliescu deoarece omul la care el se gândise pentru acest lucru nu era de găsit. „Nu aveam pe cine să mă sprijin”, mărturisește generalul Stănculescu. „Aveaţi un scenariu?”, l-a întrebat jurnalista Sabina Fati pe Victor Atanasie Stănculescu, moment în care generalul face următoarea mărturisire: „Eu puteam să aleg între Ion Iliescu, aflat pe poziţii, Ilie Verdeţ, care era dispus să facă repede un guvern recondiţionat, Constantin Dăscălescu, despre care aveam informaţii că vrea să cheme Marea Adunare Naţională. Eu mă gândisem la Mihai Botez, dar nu ştiam de unde să îl iau”. „Aşa că l-aţi lăsat pe Ion Iliescu să se aşeze la butoane”, a comentat realizatoarea interviului. „S-a întâmplat”, este replica lui Stănculescu. Acesta a adăugat că Iliescu a jucat apoi „cartea Rusiei”, numindu-l pe generalul Nicolae Militaru la conducerea Armatei. „După aceea, în februarie m-a rechemat, de teamă să nu fie dat jos tot de armată”, arată Stănculescu. Matematicianul Mihai Botez, persoana indicată de general drept personajul care putea prelua puterea cu sprijinul Armatei în 1989 dacă ar fi fost „găsit” la timp, era plecat în Statele Unite din 1988. În 1979, Botez redactase un „Memoriu al intelectualilor români” care a fost citit la Radio Europa Liberă și publicat în revista franceză „La Nouvelle Alternative”. De asemenea, Botez se remarcase drept un disident față de regim, acordând interviuri critice în presa occidentală. După 1989, Botez a fost ambasador al României la ONU și în SUA.

Google
 

Postări populare