Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

30.5.15

Parva Charta a justiţiei băsiste
Radu Călin CRISTEA

În „Justiţia boccie“ (I, II), comentarii apărute în Observator cultural, mi-am polarizat analizele asupra izbînzilor lui Traian Băsescu asupra unei Justiţii care, depunînd cu reverenţe armele în faţa năvălirii excepţionalismului prezidenţial, l-a făcut scăpat pe fostul şef al Statului din trei dosare („Căşu­neanu“, „Mihăileanu“ şi „Flota“) unde, sub alte auspicii, putea fi legat de catarg şi depus la ţărmuri potrivnice. Adesea mojic şi atrăgînd durabile simpatii tocmai prin etalarea ţopeniei sale de vaporean nedus la biserică, Băsescu a dezintegrat sistemul judiciar şi l-a recompus apoi ca piesă de rezistenţă a barocului său autoritarist.

Paradoxal, deşi dădea iama prin Justiţie, îngenunchind instituţii de talia Curţii Con­stituţionale sau a CSM, retezînd cu lama buldozerului toate vîrfurile Parchetelor şi înlocuindu-le ad nauseam cu mamelucii puterii sale, Traian Băsescu a primit epatante încurajări pentru ceea ce nu părea să denote căsăpirea statului de drept, ci, din contră, îngereasca lui renaştere dintr-o cenuşă păcătoasă. Defilarea ostentativă a lui Băsescu şi a injoncţiunilor acestuia în Justiţie au căpătat o noimă publică prin încuviinţarea tacită a unor fracţiuni relevante ale societăţii – de la palpitul pierit al culturii dreptăţii în societate la levantinismele unor formatorii de opinie, de la vînjosul spate mediatic la emascularea conştiinţei profesionale aleadership-ului judiciar. Purtat pe umeri de un norod captivat de jihaduri fancy şi de un pîlc de elite care, în varianta cea mai benignă, idealizau resetate cuzisme (< Al. I.), Băsescu şi-a asigurat rapid şi protecţia beilîcurilor occidentale, începînd şi sfîrşind cu Marele Licurici. De necuprins va fi fost iezuitismul acestor ayatolahi mondiali ai lui rule of law, ce au binecuvîntat noul imn al statului de drept interpretat de un flaşnetar balcanic de sud-est!

În chestiunea prefacerii Justiţiei într-un spaţiu de servitute personală, Traian Băsescu avea să fie numitorul unei sume de complicităţi. Şi-ar fi rupt gîtul dacă acţiona de capul lui, ca un kamikaze ordonînd, executînd şi finalizînd o jertfă-unicat pe altarul justiţiei. Homo barbarus căzut pe capul unei tagme rînduite, în cicluri palingenetice, după cutuma slugăririi forţei politice conducătoare, Băsescu şi-a impus însă fără prea mare osteneală autoritatea asupra unui sistem înclinat către învoieli pe sub masă. N-a părut să aibă defel în minte altceva decît acordarea Justiţiei la propria reprezentare a destinaţiei acesteia în stat. A proclamat şi preamărit independenţa Justiţiei numai după ce ansamblul instanţelor judecătoreşti i-a intrat în voie şi i-a satisfăcut nevoile. Isonul i-a fost ţinut de Monica Macovei (MM), un teuton lunatic predispus la masacre şi călărind numai cai cu ochelari (vezi şi eseul Cruce albă de mesteacăn, în curs de publicare).

Iar îl vrem pe Cuza Domn!

E adevărat că Traian Băsescu moştenise o Justiţie de moravuri uşoare, politizată cît încăpea şi duhnind a procuratură comunistă. PSD i-o cam clocea lui Băsescu. Rodica Stănoiu (Ministru de Justiţie): „Ştiţi bine că eu, de nenumărate ori, în legătură cu Băsescu am întrebat şi în şedinţe mari cînd dăm verde pentru Băsescu“ (stenograme, Delegaţia Permanentă a PSD, 20.10.2003). Florin Georgescu, fost Ministru de Finanţe (1992-1996), preşedinte al Comisiei de Buget, Finanţe şi Bănci a Camerei Deputaţilor (2000-2004), către Rodica Stănoiu: „Să rezolvaţi dosarele de la procuratură, doamnă ministru“ (stenograme, Delegaţia Permanentă a PSD, 29.09.2003). Rivalitatea politică dintre PSD (Adrian Năstase) şi PD (Traian Băsescu) degenerase într-o duşmănie pe faţă, de o cîinească ferocitate de ambele părţi. Safariul aranjat cu migală de killer rutinat de noul preşedinte Băsescu se va fi datorat şi răsunătoarelor mardeli încasate de la Năstase. Pe urmele lui Ana, Luca, Teo, Dej, burghezul-proletar Băsescu bagă groaza în burghejii-„caviar“ ai lui Năstase. Îl căftăneşte mai întîi pe Ion Iliescu: „Preşedintele a scăpat boii în lupta anticorupţie, în care nu are atribuţiuni“ (Evenimentul Zilei – Evz, 28.12.2004). Băsescu va recupera boii anticorupţie într-o luptă unde va scăpăra de atribuţiuni. Ciocănele, nicovale şi scăriţe bubuie timpanele ieşenilor strînşi ciopor în Piaţa Unirii din Iaşi, în 24.01.2005: vorbeşte Preşedintele! Băsescu se vrea Cuza Domn şi ameninţă că le va da cu ocaua mare în cap nelegiuiţilor: „Acum 146 de ani a apărut povestea cu ocaua, ocaua lui Cuza. Cînd îl prindeai [pe Cuza ?! – n.m.] cu ocaua mică, nu-i mai dădeai nici decoraţii, nu-i mai dădeai nici amnistie, nu-i mai dădeai nici iertare, îi dădeai un singur lucru: legea. […] Dacă din 1859 încoace tot avem probleme cu ocaua mică şi cu legea, în următorii doi ani trebuie să le rezolvăm şi vă garantez că toate instituţiile Statu­lui, cu voie sau de nevoie, vor face ca legea să prevaleze în Statul român“.
Nisipurile mişcătoare din Justiţie îşi întind vastităţile pentru a amprenta noua pereche de labe de picioare prezidenţiale. Chiar şi după ce templul Justiţiei fusese plantat cu multilaterale loji de obedienţă băsistă, fostul şef al Statu­lui tot nu-şi va găsi pacea. În faţa cîmpului cu ina­mici făcuţi terci, Băsescu avea acelaşi vis – războiul: „Mai bine război decît Justiţie neindependentă!“ (şedinţă CSM, 04.01.2013). În regimul cu atîtea bîzdîcuri despotice al lui Băsescu, Justiţia se lasă siluită, scrîşnind din dinţi la ceruri închise, de politică. Răsună valea de demagogia ex-preşedintelui.

Iată-l, în apus de soare (04.02.2014, la întîlnirea cu absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii), adresîndu-se urmaşilor urmaşilor săi, cărora le cedează în natură patrimoniul unei Justiţii – s-ar zice – expurgate de orice impuritate politică: „Numai dumneavoastră vă puteţi apăra, rămînînd integri şi în afara influenţelor politice. Iar cînd veţi constata că prin legi se impune, de către politic, diminuarea eficienţei sistemului de justiţie, eu, astăzi, ca preşedinte în funcţie, vă dau un sfat: reacţionaţi, reacţionaţi colectiv şi nu acceptaţi ca sistemul de justiţie din România să fie pus sub control politic. A fost unul din obiectivele mele izolarea Justiţiei de influenţa politicului“. La răsărit de soare, în primele luni din 2005, ditirambii lui Băsescu se rostogolesc în direcţie contrară: „Politicul nu face nici un pas înapoi pentru curăţarea Justiţiei“ (în şedinţa de Guvern din 31.03.2005). Sau: „Ministrul Justiţiei, Monica Macovei, are susţinerea Alianţei DA şi a mea să-şi ducă pînă la capăt mandatul şi în nici un caz nu va fi schimbată din Guvern“ (în şedinţa CSM din 20.04.2005). Tandemul Băsescu-Macovei (BM) va face ţăndări statul de drept, va bulibăşi separaţia puterilor şi va ţine piept curentului UE de depolitizare a sistemului judiciar, înnămolindu-l sub revărsările politicului.

Macovei şi dracii goi 

2003-2004. România politică asudă. Se negociază cu UE un dosar pretenţios: Capitolul 24 („Justiţia şi Afacerile Interne“ – JAI). Sub ochiul bulbucat al Big Brother-ului de la Bruxelles, mişcările autorităţilor de la Bucureşti începeau să aibă o autonomie limitată. Prin HG 1052/04.09.2003 se aprobă „Strategia de reformă a sistemului judiciar 2003-2007“. Comisarul european pentru extindere, Günter Verheugen, bate şaua şi speră că „şi peştii cei mari vor ajunge după gratii, nu doar persoanele mai puţin însemnate“ (10.03.2004). Opti­mist nevoie mare Valer Dorneanu (preşedintele Camerei Deputaţilor şi vicepreşedinte al PSD): „…oficialii europeni, precum Pat Cox [preşedintele Parlamentului European – n.m.] au relevat încrederea UE în soluţiile pe care România le va găsi pentru finalizarea reformei în Justiţie“ (20.03.2004).

Legea 161/19.04.2003 desenează cadrul general pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, cu stipulări privind conflictul de interese şi incompatibilităţile; se înfiinţează Consiliul Naţional de Integritate. Constituţia intrată în vigoare în 29.10.2003 consacrase principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat, precum şi rolul CSM de garant al independenţei Justiţiei. Multe ajustări armonizate cu jurisprudenţa europeană aduce un pachet legislativ votat de Parlament în 28.06.2004:  Legea 301 (Codul Penal), Legea 303 („privind statutul magistraţilor“), Legea 304 („privind organizarea judiciară“). Prin Legea 317/01.07.2004 („privind CSM“) „Consiliul Superior al Magistraturii a dobîndit competenţe exclusive în ceea ce priveşte propunerile de numire, promovarea, transferul şi sancţionarea judecătorilor şi procurorilor, precum şi toate celelalte prerogative care reveneau Ministe­rului Justiţiei (MJ) în domeniul recrutării şi carierei magistraţilor“*.

Cu alte cuvinte, în conformitate cu standardele europene, politicul era înlăturat de pe traseul nominalizărilor de procurori şi judecători, administrarea acestui proces revenind strict CSM şi altor entităţi judiciare. În Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea aderării la UE dat publicităţii de Comisia Comunităţilor Europene (în 06.10.2004), se consideră că pachetul legis­lativ adoptat la mijlocul anului „are ca scop îmbunătăţirea semnificativă a independenţei şi eficacităţii Justiţiei“. Citez din acelaşi Raport: „CSM îşi va asuma întreaga responsabilitate pentru recrutarea, promovarea şi sancţionarea judecătorilor şi procurorilor. […] Ministrul Justiţiei nu mai poate numi direct sau promova magistraţii către instanţele superioare şi către parchete sau într-o poziţie de conducere din cadrul CSM. Aceasta reprezintă o evoluţie pozitivă în termenii creării unei Justiţii independente“. JAI a fost închis pe 14.12.2004, tîrşîind o clauză de salvgardare cu cîteva ţintare pentru trei luni, inclusiv un audit independent al îndeplinirii Strategiei Naţionale Anticorupţie 2001-2004.

Totul părea, aşadar, aşezat şi pus la punct: din România răzbătea un melos consensual la tonul european al degajării Justiţiei de politic. În acest cor obştesc se auzeau şi impostaţiile londonierei MM, ce renunţase la fredonările din civilie pentru a servi ca soprană de coloratură a justiţiei băsiste. De altfel, la prima sa conferinţă de presă din 05.01.2005, ministrul Macovei vorbea pre limba europenească a slobozirii justiţiei de dracii goi ai politicii, cu CSM în aceeaşi redefinire de competenţe conform legilor votate cu şase luni în urmă: „O altă prioritate este transferarea în practică a atribiţiilor Ministerului Justiţiei către CSM. […] este vorba de măsuri concrete pentru a transfera şi partea administrativă, care să susţină CSM în realizarea noilor sale atribuţii“.
Lui Traian Băsescu îi lipsea un pretext pentru a poci acest portret-robot al noii justiţii, aşa cum fusese faxat de la Bruxelles şi recepţionat fără trepidaţii de spahiii lui Năstase, dar stîrnind un vuiet rebel printre ienicerii lui BM. Era nevoie de alibiul unui act fondator, de vreun înscris ocrotitor, de o Parva Charta a deturnării Justiţiei de pe ruta occidentală pe poteci ocolitoare, pline de bube, mucegaiuri şi noroi

În 07.01.2005, MJ anunţă deschiderea licitaţiei pentru audit cu răvaşele aferente pentru cîţiva jucători globali (Ernst&Young, KPMG, PricewaterhouseCoopers, Deloitte&Touche) şi pentru nişte juniori mici, antrenaţi în praful tranziţiei. De fapt, valoarea contractului fiind fixată, la mustăcioară, sub plafonul de 40.000 de euro (mai exact – 39.000 de euro), se va afla mai tîrziu că nici nu avusese loc vreo licitaţie, ci doar o „depunere de oferte“. Pînă să se bată planetarele între ele, Freedom House, Inc. e declarată cîştigătoare. Va fi fabricată, prin aşarnarea uneia din primele bisericuţe de cult băsist, patalamaua cu motivaţia sibaritismului binomului BM în justiţie.

Justiţie cu bulz şi sărmăluţe

Executat, anunţă biroul din Bucureşti al Freedom House (FH), de biroul din Washington al FH – documentul reprezintă una din moaştele cele mai băţoase din corpul de habeas data al întemeierii băsismului. Cristina Guseth, Director al FH, şi Monica Macovei erau unite în cuget şi simţiri de precedenta experienţă comună ca oengiste, şi aşa aveau să rămînă de-ar fi doar să privim, în toată marţialitatea ei, o fotografie cu cele două ieşind ca două venere hipioate din nisipul mării. Lectura raportului FH, persoanele care ar fi trebăluit în jur (între ele – săltăreţul dactil Vasilică Danileţ) şi alte circumstanţe ale încropirii acestui audit lasă în urmă o trîmbă de document fofilat, colcăind de inutilităţi, cu o bibliografie doctorală, dar şmecherit după copiuţe, doar-doar nu se va prinde Mama UE. Şi nu s-a prins. MJ al lui Macovei + FH-Guseth au fost tîrîte pe la ÎCCJ, deşi fără urmări, de următorul MJ condus de viitorul penal Tudor Chiuariu. În plîngerea din 09.10.2007 înaintată Parchetului instanţei supreme, Ministerul constata că: „Prin Procesul verbal de deschidere a ofertelor, comisia de evaluare a consemnat faptul că pînă la data limită de depunere a ofertelor de participare, 17.01.2005, ora 10:00, s-a depus la sediul organizatorului [MJ –n.m.] oferta firmei FH cu nr. de înregistrare 2034/DRMP/10.01.2005 – ora 9:00. Invitaţia de participare către FH a fost transmisă, prin fax, la data de 10.01.2005, ora 13:47, conform raportului de comunicare a faxului“. Well done: Freedom House şi-ar fi depus oferta cu cîteva ceasuri înainte de a i se adresa invitaţia s-o facă. Chiuariu numără înlănţuirea de verigi lipsă: „Unele documente nu există, iar altele nu se regăsesc în registratură la numerele indicate. Se află în această situaţie: ordinele de numire a comisiei de evaluare, documentaţia pentru elaborarea şi prezentarea ofertei, invitaţii de participare la achiziţie, procesul verbal de deschidere a ofertei adresate FH pentru atribuirea contractului etc.“ (22.09.2007). Macovei e chemată prin trei interpelări în Parlament, să prezinte CV-urile experţilor convocaţi pentru redactarea raportului anticorupţie. Nu se duce. Din lista cu experţi vînturată prin presă nu lipsesc, între alţii, Alena Ledeneva (specialist în economia rusă postsovietică), Suzana Dobre (expertiză în pensionarea anticipată), Răzvan Stan (sociolog), Bogdan Vetrici Şoimu (avocat stagiar în Baroul Bucureşti), Alexandru Cristian Tudose (specialist IT) şi alţii. A fost sau n-a fost şi Tom Gallagher? „Minciuni!“ – ţipă Macovei (România Liberă, 24.09.2007), care mută mortul mai întîi pe Academiei, apoi îl depune pe pristolul FH de la Washington, unde, departe de haloimăsul bucureştean, auditul ar fi zbîrnîit de rigorism exegetic. În orice caz, la numărul de fax care a recepţionat invitaţia pentru FH răspundea şi/numai SC Le Chef Catering SRL Bucureşti, ceea ce dă întregii poveşti un gust de bucate româneşti – de la bulz la sărmăluţe. Chiuariu trece la rupt oase: auditul a fost realizat în 2004, „informaţie expres menţionată de FH în anexa metodologică, fila 175“ unde, într-adevăr, în ambele variante (română şi engleză) scrie că „acest raport a fost redactat între 1 februarie şi 15 martie 2004“. Eroare materială? Nimeni n-a băgat de seamă o notiţă din subsolul pag. 85 despre „Grupul de lucru, care a inclus şi jurnalişti de investigaţie, februarie 23, 2004 [sic!]“. Altă greşeală de corectură?
Lectura mea mă îndreaptă destul de hotărît către varianta unui raport întocmit în mare parte în 2004 şi actualizat, în pripa cîtorva săptămîni, cu multe adăugiri neglijente şi fără tangenţă cu tema anticorupţiei, pînă la depunerea sa în 17.03.2005. Lucrativă politic, o celulă legendată a băsismului pare să se fi pus pe treabă cu un an înainte de cîştigarea alegerilor de Traian Băsescu, pregătind năpustirea tiranozaurulului BM asupra grumazului lui Năstase. Alina Mungiu-Pippidi (A. M.-P.), surată dominantă a MM, îl strămută pe Băsescu, dintr-un personaj sulfuros, într-unul fosforescent, care ar fi profitat de moliciunile civile ale lui Macovei pentru a satisface o dorinţă imperativă a Consiliului European: „Consiliul European pusese o condiţie: noi să audităm toate instituţiile anticorupţie, ca să existe o garanţie că putem satisface toate condiţiile. […] Băsescu a evaluat această problemă cu realism. Şi fiind el un căpitan de navă, adică unul care estimează distanţa în cît timp o să te duci şi o să te întorci, fiind şi bine sfătuit, a făcut acest lucru extraordinar: a găsit un om complet necunoscut lui, pe Monica Macovei, căreia i-a dat Ministerul Justiţiei. Pe urmă, restul lucrurilor au mers şnur. Eu am sunat la Freedom House pentru auditul internaţional […]“ **.
Să fi fost MM, în inconştienţa ei pygmalioniană, o roată de manevră la mîna cîrmaciului Băsescu? Au fost invitaţi faimoşii auditori internaţionali de florile mărului la o licitaţie sub preşul căreia A. M.-P. băgase deja oferta pentru FF? Ca un Ladima de sex opus, A. M.-P. trăise drama intelectualului lucid: „Dacă nu se făcea raportul de audit atunci nu semnam tratatul cu UE“ (24.09.2007). Parol?

Nu-mi cred ochilor

UE nu putea să impună Bucureştiului o eboşă neprelucrată, cu necuviincios de multe aberaţii ortografice, cu calchieri aproape ininteligibile, probabil, după originalul în engleză, cu amestecuri de limbaj tehnic şi artificii metaforice. Mai apăsat: un raport încîlcit, tendenţios, ignar, agramat, cacofonic, inept stilistic şi lexical. Eu nu am mai citit în viaţa mea aşa ceva. Diacriticile sînt ca ploaia de vară, repezi, dar trecătoare. Prind viaţă cuvinte noi, cum ar fi „alcätuită“. Ţi se îmbîrligă limba în gură cînd vrei să reproduci sintagma „putere discretioanara“. Se introduc în evaluare funcţii publice inexistente în România (e.g. „cancelar“). Într-un raport cu un subiect limpede („anticorupţia“) sînt îndesate cu furca dosărele din alte lumi, tocmai bune pentru a umfla volumul documentului. O enciclopedie hărtănită a tranziţiei ni se trece pe sub ochi, haotică, dar hazlie, ca defilarea şatrei lui Parpanghel. Legi străine de temă sînt stivuite pentru a puncta la impresia documentaristică. Găsim şi formulări cu pretenţii literare („…parchetele sînt blocate de propria spaimă“ – p. 90, „…întregul plan de acţiune seamănă cu un pom de Craciun“ – p. 161), stupidităţi încruntate („…jurnalismul de investigaţie nu se învaţă la şcoală ci pe teren“ – p. 150), concluzii adînci („…în general instituţiile publice găsesc o modalitate prin care să respecte litera legii, dar nu şi spiritul ei“ – p. 110), grafii ino­vativ-cretinoide („o cerinţă a Bruxel-ului“ – p. 77) etc. Pentru susţinerea diverselor teze, se apelează pînă la exasperare la neverificabile surse compuse din „jurnalişti de investigaţie şi reprezentanţi ai societăţii civile“. „Vulnera­bilităţile“ anticorupţiei se datorează şi „posturilor publice de radio şi de televiziune (care) nu au organizat talk-show-ri pe baza sondajelor privind corupţia“ (p. 20) sau autorităţilor publice, care nu întocmesc un „raport anual de activitate care să cuprindă cel puţin următoarele informaţii: numărul participanţilor la şedinţe, evaluarea proprie a parteneriatului cu cetăţenii, şedinţele care nu au fost publice etc.“ (p. 29). Realizatorii auditului se împăunează şi cu dezvăluri misterioase, în genul: „FH deţine informaţii credibile că şeful PNA are un frate care este membru al Parlamentului României din partea Parti­dului Social Democrat“ (p. 85); „informaţiile credibile“ se găseau pe toate gardurile: era vorba de Constantin Amarie, deputat PSD de Teleorman. Te mai trăsneşte şi cîte un citat abisal din surse bine plasate: „…Ilie Botoş, procurorul general al României, ne-a declarat că «întreaga presă românească poate fi cumpărată cu 500 de milioane de USD»“ (p. 152). Auditul FH ne cam lua de proşti, aşa că ne procopsim şi cu nişte obrăznicături de copy paste-uri (de pildă – blocul textual de la pp. 7-12 apare, fără nici o indicaţie, şi la pp. 162-167). Un asemenea audit nu putea fi luat în serios, oricîtă îngăduinţă ar avea un cititor cu luare-aminte la movilele de legi şi alte acte normative din 2004 ce împînzesc raportul. Altfel, auditul pîrîie de fermităţi şi verdicte de condamnare a justiţiei PSD: „Ar fi fost dificil să se înregistreze prea multe succese în lupta împotriva corupţiei începînd din anul 2000 în condiţiile unui dezechilibru politic în care un singur partid deţinea controlul total…“ (p. 7); „În mod clar, PNA a întîmpinat dificultăţi în rezolvarea acuzaţiilor de corupţie din rîndul social-democraţilor“ (p. 85); „E limpede că în 2004 PNA a tratat ca invulnerabile multe persoane publice care ar fi trebuit de fapt anchetate“ (p. 8); „Par­chetul actual nu e nici autonom, nici eficient“ (p.11).

Soluţile vin de la sine: „…la nivelul controlului PNA trebuie făcut ceva“, adică „PNA trebuie reformat“ (p. 11). Deşi auditarea s-ar fi închis la mijlocul lui martie 2005, FH susţine că „schimbarea de guvern de la finele lui 2004 [în 28.12.2004 – n.m.] a adus unele evoluţii pozitive“ (p. 7). După atîta tevatură cu corupţia, nu strică o plecăciune şi la Preşe­dinte: „…jurnaliştii de investigaţie români au declarat FH că dosarul «Flota» are slăbiciuni majore“ (p. 86). Dacă PNA-ului i se pune cruce, auditul salută în termeni categorici însuşirea mainstream-ului UE de  depolitizare a Justiţiei prin pachetul de legi adoptat în vara lui 2004: „CSM îşi va asuma în viitor întreaga responsabilitate pentru recrutarea, dezvoltarea carierei şi sancţionarea judecătorilor şi procurorilor. Aceste legi nu mai permit Ministerului de Justiţie să numească judecători sau să promoveze magistraţi la instanţele superioare şi în parchete“ (p. 99).

Un ciob de sticlă de geam nespălat

Potrivit aşteptărilor, BM va specula unele recomandări din auditul FH, iar pe altele, precum acelea – esenţiale! – din ultimul citat, le va aplica pe dos. Paşaport de intrare cu picioarele în sistemul judiciar şi pravilă pomenită ca literă de Evanghelie mai ales pentru a îndreptăţi carnagiile din 2005, raportul FH va fi piatra de hotar a marilor stricăciuni pricinuite de ex-preşedintele Băsescu Justiţiei, la începutul primului său mandat. Jalba FH înfiptă în proţapul prezidenţial îi dă imediat apă la moară lui Traian Băsescu să muşte din duşmani: „…un sistem al justiţiei care are procentaj ridicat de ineficienţă, de incorectitudine şi – de ce să ne ferim de terme­nul corect? – de corupţie“ (în şedinţa Guvernului, 31.03.2005). Sau, tot atunci: „Factorul politic, administraţia de astăzi de la Bucureşti refuză să lase justiţia coruptă şi independentă“. Băsescu pretextează sumare vinovăţii colective pentru a-i înlocui pe generalii armatei moarte cu noile batalioane de convenabili politic. Justiţia îşi va pierde „independenţa“ în corupţie şi se va alege cu o endemică atîrnare de politic în „anticorupţia“ à la manière de BM.

La un an după ce legea 303/28.06.2004 scurtase mîna lungă a politicului asupra piscurilor Justiţiei, BM a trecut prin Parlament una din cele mai blestemate legi ale tranziţiei: 247/22.06.2005 „vizînd reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei şi alte măsuri adiacente“. Las în plata Domnului „reforma“ proprietăţii ce avea să conducă la retrocedări echivalînd cu de vreo două ori suprafaţa României. Importă însă restauraţia precupeţilor politici în tocmelile Justiţie. Art. 80 din legea 247, negru pe alb: „Procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Inves­tigare a Infracţiunilor de Criminalitate Or­ganizată şi Terorism şi adjuncţii acestora, sînt numiţi de Preşedintele României [s. m.], la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consi­liului Superior al Magistraturii“. Băsescu sare din baie şi preia manivela Justiţiei. E’ arrivato Zampanò!
CSM este denivrat feliuţă cu feliuţă. Încorporată într-un afurisit proces de prezidenţializare a puterii, Justiţia îşi va întinde gîtul de oiţă sacrificială pe butucul special amenajat la Cotroceni. Se va prezenta imediat pentru a-şi pierde capetele turma Botoş-Amarie-Şuhan-Panaitescu-Drăghici-Oţel-Miclescu-Neagu-Ghiţă-Chiciu-Vizitiu-Stan-Irimie-Ciobanu-Nariţa etc. Noua strungă se va popula repede cu Macovei-Morar-Kovesi-Stanciu-Papici-Păun-Olaru-Iacob-Bocşan-Ţuluş-Şelaru-Dra­go­mir-Bogdan-Matei-Nistor etc. Dependenţele de tip cazon, ca de la superior către inferior, introduse de Traian Băsescu la etajele superioare ale Justiţiei (vezi şi eseul Bătrînul de la Bucureşti şi marea, în curs de publicare) aveau să fie adeverite zilnic prin dispersia celor 5.333 de decrete de numiri/revocări de judecători şi procurori semnate de fostul preşedinte în cele două mandate (cf. unui studiu al Fundaţiei Multimedia, 05.02.2015).

Cheia magică a depolitizării Justiţiei de către Traian Băsescu s-a învîrtit de la început în gol. Băsescu a lăsat însă aparenţele să înşele şi să lucreze pentru el. S-a lăsat proslăvit în numele unui adevăr mincinos: Koh-I-Nor-ul coroanei sale n-a fost decît un ciob de sticlă de geam nespălat. Acest fals diamant al independenţei Justiţiei continuă să fie socotit talismanul cel mai preţios al fostului regim de o presă care nu e presă, dar şi de pontifii fetişizării băsismului: „(Băsescu) a activat mecanismele anti-corupţie ale justiţiei, desprinzînd actul judecătoresc de influenţa clasei politice“ (Gabriel Liiceanu, „Portret de Preşedinte la capăt de mandat“, 22, 03.12. 2014);  „Singurul instrument împotriva lor [a „oamenilor care – cei mai mulţi dintre ei – au participat la acest sistem ticăloşit, această hidră a corupţiei“ – n.m.] a fost independenţa justiţiei şi această independenţă a justiţiei eu continui să cred că este opera lui Traian Băsescu“ (Mircea Cărtărescu, Digi24, 29.03. 2015); „Parteneriatul cu Băsescu este cu valorile pe care le-a apărat, în primul rînd lupta împotriva corupţiei şi justiţia independentă“ (Teodor Baconschi, Monitorul de Suceava, 22.05.2014);  „Pentru Băsescu, independenţa justiţiei este lucru non-negociabil“ (Vladimir Tismăneanu, blog, 17.11.2014) ş.a.m.d.

________________
* Theodor Mrejeru, Marian Enache, Bogdan Mrejeru – Reforma justiţiei româneşti, Editura Universitară, Bucureşti, 2012, p.10.
** Alina Mungiu-Pippidi în dialog cu Vartan Arachelian, Tranziţia – Primii 25 de ani, Editura Polirom, 2014, pag. 254.



___________________


Secvența ADN care ne face ”altfel” 
Autor: InimaRea

RCC dovedește multe despre Băsescu, cu acribie. E jurnalist adevărat, adică ”de modă veche”, de aceea nu scrie după ureche ori după inspirația de moment ci se documentează pentru a-și argumenta afirmațiile.
Teza de bază a acestui text ar fi că Băsescu și-a aservit Justiția, sub pretextul de a o elibera de influența politică. La noi, e adevărul lui Pollichinelle, toată lumea-l știe, e deja mit urban - incontestabil, adică. Meritul jurnalistului serios - care este RCC - e de a veni cu probe că așa-i (așa a fost).
Numai că se insinuează un șir de idei - din chiar demonstrația lui RCC - care tind a ne depărata de concluzia sa, mai ales - de verdictul său.
Mai întîi, demontarea procesului - prin care Băsescu a prostit o lume și-un popor - ne face să vedem în el un mare om politic. În tot ”deceniul Băsescu”, m-am împotrivit pe cît am putut acestei idei, chiar presimțind c-a' veni vremea cînd omului ăstuia i se vor recunoaște și meritele.
Mai întîi, schimbarea garniturii de procurori printr-o mișcare cu dublu impact: trecerea PNA ”la un nivel superior” (DNA - sper că nu-i nevoie să explic asta) ceea ce crea pretextul - dacă așa doresc antibăsiștii - ”epurării”.
Aș face o paralelă, aici: mediul academic și universitar a dobîndit independență deplină, de genul celei promulgate de Guvernarea Năstase și-n cazul Justiției. Cum arată, azi, mediul academic și universitar? Ce rezultate are, în urma independenței sale de jure et de facto?
Rău arată, o spun mai toți universitarii onești. A ajuns un sistem închis, autarhic, în care nu meritul științific funcționeacă ci meritul genealogic. În toată țara, niște baronii care-și perpetuează dominația ”științifică” prin practicarea moștenirii ereditare. Iar cînd nu funcționează ereditar, clientelar funcționează. Predilect, însă, și-și.
E un sistem care se autoproduce - și-amenință a o face la infinit, ca o secvență ADN.
Ok, nu-l suspectăm pe Băsescu de-naltă viziune dar măcar de una gen Bulă, îl putem. Or, Bulă zicea că - la Brăila, în stabilimentul unde era mamaie-sa matroană - atunci cînd nu mergea treaba, se schimbau curvele, nu paturile.
Iar schimbarea asta nu se putea face decît schimbînd legea de numire a magistraților, sper că-i de la sine înțeles. Altminteri, Justiția ar fi funcționat la fel ca ”Academica”. Iar cum s-a format Justiția României democratice - mai ales, din cine, avem o idee doar recenzînd cîți absolvenți de Băneasa s-au aciuat pe-acolo, mai întîi ca procurori, apoi ca judecători...
RCC spune că Băsescu și-a adus oamenii lui. Las'că asta-i practică univesală, la preluarea puterii - oripeunde-n lume - dar o fi chiar adevărat? Mi-e greu să cred că Băsescu le știa pe Macovei, Anastase, Kovesi etc, ca pe Boagiu - care ”crescuse sub ochii lui”, ca vecini de scară. De altfel, doar familia Boagiu avea copii, în blocul acela din Constanța?
Mai putem iniția o secvență: cum își face (de trudnic, recunosc) actualul președinte, echipa. Cum să-și facă altfel decît acceptînd unele din numele de pe listele care i se-naintează? Atunci, ”oamenii lui Băsescu” nu erau dinainte cei ce-aveau să vină în Justiție - pentru Proiectul Independența - ci aceia care-i făceau listele. Poate că diferența dintre Lista lui Băsescu și Lista lui Năstase să constea în numărul de foști securiști. La o repede privire, Băsescu a preferat urmași de foști din ăia - tot un fel de a trece la alt nivel.
(Mă scuzați dar nu mă pot abține de la a relata o chestie picantă, de vreme ce RCC pune-n oglindă Justiția lui Năstase, cu-a lui Băsescu: îmi povestea un insider că Năstase și Stănoiu fuseseră tovarăși de zburdălnicii nebunatice-n tîrziile lor tinereți, de-ajunseseră a fi goniți de femeia de serviciu de prin birourile unde-și făceau de cap, că nu-și putea face femeia aia treaba. M-am mirat că n-am văzut publicat așa ceva, nici măcar după căderea lui Năstase, cîtă vreme toate tunurile erau puse pe tandemul - vorba lui RCC - Băsescu-Udrea.)
După cum reiese din textul lui RCC, lista îi era făcută - lui Băsescu - de FH din Ro, sucursală a FH de la Washington. Iiingîîî - vorba lu' Brînzovenescu...
Eu zic că Europa ”s-a prins” de stratagemele prin care Băsescu pretindea a elibera Justiția de influența politicului, și-a ales răul mai mic. Fiindcă, pentru Europa - și America, e clar! - răul mare a rămas construcția politică a lui Ilici, născută din păcatul politic primordial de-a fi fost a unui fost înalt demnitar comunist, și din foști activiști de rangurile II-III.
E ceva ce PSD acceptă cu stoicism. De ce rezistă, totuși, nu-i un mister: un adevărat vizionar - Ion Iliescu - a pus bazele sistemului clientelar românesc, ce se potrivește mănușă secvenței ADN care-i face pe români ”altfel”, vorba lui Boia. Țara asta va fi-ntotdeauna una-n care va domni PCR (pile-relații-cunoștințe). Nu că n-ar putea deveni și europeană, modernă, dar ”altfel”.





as fi curios
Autor: nicolae mihaescu

Din ce citesc in acest articol documentat mi se confirma ceea ce avea sa iasa la iveala pina la finalul mandatului lui Basescu: tarile din Occident - Europa, SUA - stiau de posedarea justitiei de catre Basescu. De ce i-au dat totusi credit? De ce s-au facut ca ploua si i-au stropit cu vitriol pe "violatorii" statului lui de drept din vara lui 2012 si dupa? A prostit Macovei un intreg Parlament European? Chiar a crezut Merkel ce i-a spus Basescu la telefon? Cum poti sa-i stigmatizezi pe unii - USL, in speta - ca pun in pericol statul de drept in conditiile care Basescu l-a facut prastie in fiecare zi a mandatelor sale? A tradat Occidentul? Care a fost miza? De ce pariat pina la capat pe Basescu? Asta ar fi un subiect foarte greu care ar merita mai multa atentie.






Da click aici ca sa vezi totul!

Justitia boccie (II)
Radu Călin CRISTEA

Terzo tempo: FLOTA! Vasele CNM Petromin (companie deţinătoare a celei mai mari părţi din flota comercială a României după spargerea, prin H.G. 494/09.05.1990, a NAVROM în trei societăţi distincte) plutiseră iniţial pe apă şi, în cele din urmă, în aer, „suindu-se ca nişte stîlpi de fum“ (Cîntarea Cîntărilor, 3) pînă la dispariţia lor în hăul întrebărilor fără răspuns ale tranziţiei. Vînzarea cu cîntec, joc şi voie bună a navelor începe în aprilie 1991 şi se săvîrşeşte întru domnul Băsescu în august 2000, din prima pînă în ultima zi a mandatelor acestuia ca ministru al Transporturilor (30.04.1991 – 16.10.1991, 16.10.1991 – 19.11.1992, 12.12.1996 – 11.02.1998, 17.04.1998 – 22.12.1999, 22.12.1999 – 26.06.2000). Alunecarea în nesimţire a „Flotei“ a fost însoţită de murmure, bănuieli, icnete, chiar de nişte plîngeri neglijente şi cam prosticele. Priveliştea prăpădirii, pupă după pupă, a „Flotei“ i-a prilejuit lui Băsescu etalarea miticei sale game de reacţii – de la rafale de chicoteli la ocări în cascadă. Gestual şi fizionomic, durerea cea mai acută pare să fi fost însă în bască.

Cel dintîi punct culminant va fi atins spre finalul şedinţei Camerei Deputaţilor din 9 aprilie1996, cînd, într-o glumiţă mai ieftină decît braga, Traian Băsescu îşi dă demisia din Parlament „pentru a proba că niciodată nu am făcut din imunitatea parlamentară o pavăză pentru ilegalităţi“. Băsescu se vrea martir, dar nu-i iese decît un mucalit într-o scenetă pentru nerozii de la cucurigu. Altfel spus, se introduce dezbrăcat de imunitate în cuptorul încins al justiţiei, fără ca aceasta să aibă vreo treabă cu el. Corespondenţa dintre Valerian Stan, fost şef al Departamentului de Control în guvernul Ciorbea (între 22.12.1996 – 27.08.1997), IGP şi Parchetul de pe lîngă CSJ confirmă că nimeni nu-l bătea la cap cu „Flota“ pe Băsescu.

Înainte de 1997, Parchetul şi Poliţia făcuseră cercetări exclusiv în dosarul „ERMES“, fără legătură cu Băsescu, şi nicidecum în dosarul „KLAVENESS“, în care şturlubaticul corsar avea să fie, ulterior, inculpat. Redevenit ministru al Transporturilor, Traian Băsescu se urcă pe pereţi, ameninţă că va felia coaliţia de guvernare şi cere capul lui Stan. Îl va primi. Stan va fi păţitul prin pierderea postului şi, poate în primul rînd, după ce iniţiase verificări acribioase în „Flota“ lui Băsescu. În discursul de adio din Parlament, Băsescu se adresează mai întîi alegătorilor săi: „În calitate de deputat de Vaslui, trebuie să dovedesc răzeşilor lui Ştefan cel Mare că, în septembrie 1992, au votat un om cinstit [rumoare, amuzament în partea stîngă a sălii]“. Imediat după făgăduiala pentru răzeşi, Băsescu trage o salvă de comandant în onoarea flotei maritime: „În calitate de marinar al flotei maritime române, am obligaţia să demonstrez echipajelor de la bordul navelor petroliere ale ţării, alături de care adesea am înfruntat natura, că am rămas acelaşi comandant aspru, dar drept, care a ştiut şi ştie ce este demnitatea şi onoarea“. Traian Băsescu a plecat fluierînd din Parla­ment primăvara, ştiind că se va întoarce toamna, după alegerile generale. Asta s-a şi întîmplat, restul („primul demnitar care a renunţat la imunitate…“) fiind operetă propagandistică.     
           
Rechizitoriul „Flota“ a fost încheiat în 09.08.2004 (Dosar 20/P/2002) de procurorii PNA Vasile Drăghici (şef al Secţiei de combatere a corupţiei) şi Ioan Oţel. Între cei 80 de inculpaţi, la poziţia 33, apare şi Traian Băsescu – acuzat de comiterea mai multor infracţiuni: abuz în serviciu în formă calificată, fals intelectual, uz de fals, bancrută frauduloasă, spălare de bani, delapidare cu consecinţe deosebit de grave, luare de mită, înşelăciune. Prejudiciul adus Statului român a fost evaluat la 324.514.683,80 de dolari americani. Băsescu face ca toţi dracii, bravează, e cînd Zarathustra, cînd Siminică. Se prezintă la Parchet în bluzon de marinar. Surse judiciare citate de mai multe publicaţii pomenesc de un Traian Băsescu, care, chemat la PNA pentru audieri înainte de a fi pus sub învinuire penală (pe 01.08.2003), se comportă eminamente huliganic: răcneşte ca un apucat, respinge în bloc acuzaţiile şi îi lipeşte de toţi pereţii pe procurorii cauzei („Slugă!“, „Execuţi o comandă politică!“, „Maimuţoiule!“, ş.a.). Procurorii vor să-i deschidă un nou dosar penal pentru ultraj, dar renunţă. PNA îl contrează, totuşi, pe Băsescu,  într-un comunicat din 01.08.2003, care îl va măcina mulţi ani, definitivîndu-i pica faţă de tot ceea ce vădise o corelaţie cu „Flota“: „Parchetul Naţional Anticorupţie atrage atenţia învinuitului că multe dintre afirmaţiile făcute pînă astăzi în legătură cu procurorii acestei instituţii constituie infracţiuni şi poate fi tras la răspundere penală“.

Trupul marinarului de cursă lungă rupe lanţurile în sufletul primarului general. Băsescu trage orbeşte şi înaintează trei plîngeri penale: pentru abuz în serviciu împotriva procurorilor Drăghici şi Oţel, pentru calomnie împotriva Gabrielei Neagu, şefa biroului de presă din PNA, care semnase, în numele instituţiei, comunicatul de presă care îl zdruncinase în ultimul hal pe Băsescu. O spurcă şi pe Gabriela Ghiţă, procuror general adjunct, care respinsese cererea lui Băsescu de recuzare a anchetatorilor.

Ca broasca la barieră

„Ca şi leul în turbare“, vorba poetului, Traian Băsescu se răcoreşte cu o catilinară butucănoasă într-un comunicat din 11.08.2004, în care repetă de cinci ori, într-un dezolant „J’accuse!“, că „PNA falsifică realitatea atunci cînd afirmă…“, reiterează teza cu „comanda politică executată de oameni iresponsabili“ şi cere o dezbatere publică alături de acuzatorii săi. Băsescu pune ochii pe veriga cea mai onctuoasă din DNA – procurorul general Ioan Amarie, veteran al procuraturii comuniste, autor, între altele, al exegezei Activitatea de prevenire şi fenomenul religios. Contribuţia procurorului în ridicarea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii (1982) şi spaimă a şoselelor (trei morţi, trei răniţi). De mînă cu Macovei şi de faţă cu Amarie, preşedintele participă, pe 19.01.2005, la bilanţul PNA pe 2004. Galanton şi pacifist cu PNA („o instituţie care va fi în măsură să servească interesul pentru care a fost creată“, „consider stinse orice conflicte anterioare pe care le-am avut cu această instituţie“), Băsescu trimitea bezele insidioase unor tipi pregătiţi să-l bage la zdup.

Boieretul din PNA vizionează în pupila lui Băsescu un serial horror despre munţii Căpăţînii. Cronicile vremii menţionează un gest simbolic din portofoliul de digitus impudicus al lui Traian Băsescu: arată figurilor de ceară din PNA că el este stăpînul manelelor („Eu sînt Jupînul şi lumea moare, că am valoare, sînt cel mai tare…“ – Pedro). Într-o vorbă de şagă cu briciul la catotidă, inculpatul Băsescu Traian îl invită pe procurorul Vasile Drăghici, unul dintre gealaţii lui din „Flota“, să-l ia cu maşina pînă la Constanţa pentru a vizita împreună fregata „Regele Ferdinand“.

La mai puţin de o lună după ce a devenit preşedinte, Băsescu purta la cingătoare cheile justiţiei. Un tablou de epocă zugrăvit de Adrian Horia Miclescu, fost procuror general adjunct al PNA: „Din momentul instalării în funcţie a preşedintelui Traian Băsescu şi mai ales a participării acestuia la bilanţul PNA din ianuarie 2005, ocazie în care domnia sa a făcut un fel de glumă cu procurorul Vasile Drăghici invitîndu-l să meargă împreună la Constanţa cu maşina, în PNA s-a creat o mare presiune, dîndu-ne seama cu toţii că acest dosar care nu a avut nici o conotaţie politică este bomba pe care stăm şi care va detona într-un anumit moment. Cu acea ocazie, am constatat că o serie de vajnici susţinători ai acestui dosar, dar pînă la momentul învestirii în funcţia de preşedinte a lui Traian Băsescu, care voiau să intre în instanţă să pună concluzii de condamnare la maximum de pedeapsă, au început să facă pasul înapoi…“ (în luju.ro, 06.09.2012).

Din ce în ce mai ecvestru cu justiţia de la picioarele sale, zuckerbrot und peitsche, zahăr şi bici, ba plesnind cu cureaua lată, ba dezmierdînd scăfîrlii plecate, Băsescu îşi trădează dibăciile de samsar: ostracizează felonii în felurite Siberii şi îi trece în soldă pe noii trompeţi ai justiţiei. Băsescu îi aplică un brînci stimulativ lui Ioan Amarie, care îşi dă demisia din CSM pentru a „se ocupa exclusiv de lupta anticorupţie“ (14.02.2005). „Mi se pare un pic bizar“, afirma atunci Dan Lupaşcu, preşedintele CSM. Ce lupte la baionetă se vor fi dus în conştiinţa chircită de dubii a bietului Amarie! Locuia în casa spînzuratului şi toţi vorbeau numai de funie. Amarie se uita, după unii, ca boul în ţeavă, după alţii – precum curca în lemne sau chiar ca broasca la barieră. Băsescu & Macovei dau iama prin CSM în şedinţele din 13 şi 20.02.2005. Amarie caută pe listă şi se găseşte la rubrica „aşa nu“.

Îngrozit, Amarie (Ioan) vede capul lui Ioan (Amarie) pe tava dorinţelor lui Traian Băsescu. Salomeea dănţuieşte. Amarie va fi încercat, probabil, humani nihil a me alienum puto, să-şi scape pielea, trecînd la pupat opinca vlădicii Băsescu, în ture, secondat mai întîi de procurorul general adjunct Gheorghe Şuhan. Amarie pleacă strategic în concediu tocmai cînd „Flota“ urma să ţopăie de la PNA la ÎCCJ. Drept urmare, rechizitoriul lui Drăghici şi Oţel este confirmat de procurorul general adjunct Gheorghe Şuhan, cu delegaţie de la Amarie. Trebuie ori să ai mintea în colţuri ori să te bagi în dirty works ca să o tuleşti în vacanţă exact cînd urma să fie trimis în instanţă un dosar cu 80 de inculpaţi şi un prejudiciu imens. Rulează o melodramă cu stridenţe de déjà vu. Zumzăie maşinăriile de cusut cu aţă albă. Suveici invizibile pleacă la război. Garda PNA se predă sau moare? Nervozitate acută prin birourile PNA. Ceva bătea la ochi. Premeditare, vanitate sau pros­tie? Greii din Parchet arată din ochi o evidenţă la mintea cocoşului: Amarie şi Şuhan, doi cameleoni cu dinţi rari din reptilariul fostului ministru de Justiţie Rodica Stănoiu, fuseseră transferaţi în altă comèdie, iar montajul pueril cu concediul şi delegaţia părea să pună la cale însăilarea unui viciu de procedură. Vade retro…

Frygt og Bæven

Rechizitoriul PNA îşi ia zborul. Roata începe să se învîrtă, nel-cătinel, ca orice mecanism uns cu vaselină din cea mai fină. Sfios şi serviabil, Băsescu se află, pe 21.04.2005, în şedinţa publică a ÎCCJ, unde ţine o tiradă patetică, dar pierde repede şirul ideilor:  „Onorată instanţă, vreau să aflăm adevărul […]. Las la latitudinea dumneavoastră decizia de a mai judeca sau nu dosarul“. Pe 27.04.2005, completul ÎCCJ judecă Dosarul „Flota“ (nr. 4539/2004), pune în discuţie din oficiu imunitatea lui Băsescu şi consideră că textele de lege privind această prerogativă sînt „neclare şi interpretabile“ (cf. luju.ro, 20.02.2011). Dosarul e returnat cu un smeci sec la PNA (sentinţa 293/27.04.2005), pe motivul – Nu mă împingeţi, c-ameţesc! – lipsei ghearei lui Amarie de lîngă sigiliul ceruit al Parchetului. Nota bene: în această decizie a ÎCCJ, în cazul lui Băsescu se invocă o excepţie „dirimantă“, dar nu se suflă măcar un cuvinţel despre imunitatea preşedintelui. De asemenea, în motivare se arată că „ÎCCJ […] se află în situaţia de a restitui organului care a întocmit actul de sesizare rechizitoriul, în vederea refacerii acestuia“ [s. m.].

Mai explicit, într-o operaţiune de maximum cinci secunde, procurorul general al PNA trebuia să se semneze, sub numele său, iar rechizitoriul astfel refăcut să fie expediat cu destinaţia ÎCCJ. Între timp, Traian Băsescu se apucase de reformat justiţia. Tatuează Frygt og Bæven (Groază şi cutremurare, Kierkegaard) pe corpul judiciar. Umple de groază pînă şi cele mai mici vieţuitoare din sistem. Ca un căpitan confruntat cu o revoltă a întregului personal navigant, Băsescu martelează cu sînge rece în toate direcţiile – PNA, CSM, CCR,  PÎCCJ, DIICOT etc. Justiţia se transformă în lumea celor care nu mai cuvîntă, ci încasează. Faulturile măcelăreşti ale preşedintelui-jucător lasă pe cîmpul de joc atît urlete de neputinţă, cît şi oase rupte. La chair est triste, hélas! (Mallarmé). Primele ţinte în mişcare au fost puse la pămînt în PNA. Băsescu şi Macovei lovesc cu atîta pizmă, încît fac praf nu doar ţintele, ci însăşi instituţia!

În 04.08.1919, Armata Română intra în Budapesta. Pe 04.08.2005, comandantul Băsescu şi sora Monica ocupă CSM care, ţinîndu-se ca orbul de gard, dă avize de descotorosire de un prim pîlc de antipatici pentru noul regim. În PNA, Amarie şi Şuhan simt nevoia unei mari provocări („major challenge“) şi se lasă daţi de-a dura în pensie. Sînt revocaţi procurorul general adjunct Adrian Horia Miclescu şi procurorii generali şefi de secţie Ion Panaitescu şi Vasile Drăghici („Păi, aşa ne-a fost vorba, mă?“ – BUG Mafia). Va sări din schemă după scurt timp şi procurorul Alexandru Chiciu (şef secţia a II-a), cel care ar fi acuzat-o pe Macovei că se interesase de un dosar penal unde erau implicaţi Rodica Stănoiu şi Şerban Brănişteanu. În PÎCCJ, sînt revocaţi procurorul şef de secţie Gheorghe Muscalu şi adjunctul acestuia, Graţiana Petronela Daniela Isac. PNA se varsă în Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) al cărei procuror-şef va fi numit, pe 12.08.2005, Daniel Morar, astrul orbitor suit pe ceruri pentru a pîrli corupţia.

Băsescu şi Macovei vor revendica, peste ani, cariera de piatră a lui Morar, a cărui faţă de pustnic emaciat li s-a părut de inspiraţie biblică. Macovei: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a dat în cale. […] Acest om este tare ca o stîncă“ (România TV, 09.12.2011); Băsescu: „[…] şi mi-au spus «ăsta-i omul de piatră», iar eu am cerut să fie căutat“ (B1 TV, 03.03.2014). Omul de piatră nu face ceea ce se ceruse PNA/DNA, mai precis minora modificare a rechizitoriului, ci redeschide larg dosarul „Flota“!

Adusă de Morar din îndepărtata Strehaia, o procuroare anonimă (Carmen Gruescu) se bagă pînă la gît în dosar şi compromite probatoriul iniţial. Se comandă încă o expertiză, prejudiciul coboară de la violul celor aproape 325 de milioane de dolari la un zero virgin, se strînge chiar nişte mărunţiş la buget, toţi inculpaţii sînt scoşi de sub urmărirea penală (în 26.02.2008), iar disjunsul Băsescu este acoperit de imunitatea confecţionată, za cu za, de către Morar. Înainte de finalizarea dosarului „Flota“ şi, nu-i aşa?, fără să-i treacă prin capul de cremene că ar putea lansa vreo rachetă de semnalizare spre judecătorii cauzei, Daniel Morar povesteşte una din conversaţiile idilice cu Băsescu (la Realitatea TV, 13.04.2007). Subiectul discuţiei? „Flota“! Din moment ce Morar era din stîncă, Băsescu putea să-i împuieze urechile pînă la leşin fără temerea că ar putea ştirbi astfel, fără voie, dantura justiţiei libere. Morar îşi aminteşte că preşedintele se arătase „nemulţumit“ de rumorile privind favorizarea sa de către DNA în dosarul „Flota“, astfel că i-a telefonat „să-l întrebe de ce procurorii nu-l pot cerceta, fiind deranjat de faptul că asupra lui planează astfel de bănuieli, care-i afectează imaginea“. Morar către preşedintele său: „Pentru că aşa prevede Constituţia!“. A zis! Daniel Morar dă cu mopul prin instituţie şi şterge ultimii stropi din siajul „Flotei“. Pe 30.10.2005, cere şi va căpăta din partea CSM revocarea din funcţiile de conducere şi execuţie din DNA a 11 procurori. Între aceştia – Ioan Oţel, cosemnatar al rechizitoriului dosarului „Flota“. În fine, va fi mătrăşit din DNA şi procurorul Gabriela Neagu, doamna cu comunicatul din 01.08.2003…

End of story. Blue story. Mai mult vii decît moarte, blestematele corăbii-fantomă ale „Olandezului zburător“ acostează în porturi misterioase. Bunăoară, „Biruinţa“ („o sculă magnifică“, Băsescu, pe 05.10.2012) a fost zărită pe coastele vestice ale Africii. Deşi scufundată de DNA-ul lui Daniel Morar, „Flota“ lui Băsescu dispare în mod absolut sub DNA-ul Laurei Codruţa Kövesi, care, în 21.01.2015, a decis clasarea dosarului, „întrucît faptele nu există“. Amin!

Hobbyişti, dezertori, repetenţi

Imersiunea integrală a „Flotei“ surprinde un Traian Băsescu crapulos şi impenitent în dispreţuirea justiţiei prin talibanisme de ins cu deprinderi neconformate democratic. Venerat ca zîn tutelar al independenţei justiţiei, Băsescu demonstrează a contrariocă mediul legii îl bagă în şocuri anafilactice. Unii sînt alergici la gălbenele, Băsescu – la lege. Powerwed by Basescu, edecarii „Flotei“ nu trag sfori, ci parîme. Preacinstiţii sau indecişii sînt depuşi la cheu. Agitaţii – de la Drăghici la Neagu – vor fi trimişi la galere. Oţel moare cu zile (în 21.06.2011), bîntuit, zic apropiaţii, pînă la ultima suflare, de stafia „Flotei“. Oamenii legii lui Băsescu vor funcţiona consumînd, pînă la purificarea de intruşi, aproape numai nutreţ politic.

Cu o drezină acţionată manual, ulterior locomotivă cu aburi portocalii, vine de la Cluj procurorul DANIEL MORAR prin mapa profesională a căruia băteau valurile, trăgeau vînturile. Simpatriot cu Boc, Morar fusese monitorizat picotind de-a-n picioarelea pe aliniamente politice (PNŢCD, PD). Singura ispravă juridică recuperată de presă îl menţionează pe Morar trasab initio de o sforicică ţărănistă şi arestîndu-l pentru o pretinsă delapidare de asfalt pe Liviu Ciupe, fost director al Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Cluj şi senator (PD). Morar nimereşte ca Ieremia cu oiştea în gard. Zăcînd de florile trandafirului în arest între 14.09.1999 şi 11.01.2000, Ciupe va fi eliberat de instanţă în decembrie 1999, dar va fi băgat din nou la beci de Morar, care nu va încuviinţa astfel cererea întemniţatului de a asista, sub escortă, la înmormîntarea mamei sale. Ieşit de la răcoare, Ciupe îl bate de-l usucă pe Morar la CEDO, care obligă Statul la plata unor daune de circa o jumătate de miliard de euro. Prin această gaură neagră cauzată de propria eroare juridică se naşte cu capul înainte mesia mult aşteptat Morar.

Cu cîteva puţin aşteptate gînguriri, Morar bagă la apă „Flota“ şi îl iartă pe păcătosul de Băsescu de toată greşeala cea de/fără de voie. Oricum, „Flota“ lui Băsescu va fi permanent inspectată şi de o altă santinelă înaripată: Terminator Blood AngelMircea Zărie, procuror pe la curtea PD, intrarea prin deputat Adrian Vilău. Strecurat în PÎCCJ în 1998, ca procuror general adjunct, Zărie va căra, maniacal, ca un Bator insomniac, dosarul „Flota“ dintr-un sertar în altul. Aceste merite deosebite îl ridică pe Zărie la cerul adjunctului procurorului general, de unde se va prăbuşi în genuni, în 14.02.2001. Ars cu joarda de PDSR, Zărie trece la şmotru, ca simplu procuror în PÎCCJ. Prinţesa echidistanţei politice Monica Macovei va suferi unblackout în cazul însărcinatului cu afaceri PD în justiţie Zărie. Înghiontit bărbăteşte de Macovei („bun manager“, „rezistent la stres“, „înzestrat cu o bogată experienţă în dosarele grele de corupţie şi crimă organizată“ etc.), Zărie provoacă o deglutiţie cu chiorăituri în şedinţa CSM din 23.09.2005. Stenograma reuniunii înfăţişează un Zărie, sub pălăria unui prosticel speriat şi de umbra lui. Liviu Dăscălescu, vicepreşedinte al CSM, îi înmoaie genunchii lui Zărie întrebîndu-l „ce dosare de corupţie sau crimă organizată a realizat vreodată“. Îşi va aminti, după un minut, de un flagrant reuşit cu vreo 15 ani în urmă. Deşi nu primeşte avizul favorabil al CSM, Zărie cu aceeaşi pălărie merge mai departe şi se urcă iarăşi la ceruri (prin decret semnat de preşedintele Băsescu în 23.09.2005), poposind pe acelaşi norişor de adjunct al procurorului general.

Primul criteriu de încorporare în Oastea Domnului Băsescu este puterea habotniciei. Vor apărea în consecinţă şi tot soiul de ciudaţi, hobbyişti, dezertori, repetenţi, mercenari necalificaţi, carierişti ş.a.m.d. – un Mad Max de toată pomina. De pildă – procurorul LUCIAN DOXAN, subiscălitul superbităţii de NUP din „Mihăileanu“. Cred că Doxan mai mult şi-a încercat norocul pariind pe Băsescu, în căutarea unui job călduţ. Felul cum încurcă legile, nebăgarea în seamă a imunităţii prezidenţiale, haiul nebun al întemeierii NUP-ului ar putea trăda, cu voie de la agie însă, şi destul urechism în materie de drept penal. De altfel, în 16.12.2005, cu două săptămîni înainte de pronunţarea în „Mihăileanu“, Doxan pică urît la examenul pentru un post de procuror-inspector la CSM. Pe judecătorul IULIAN DRAGOMIR („Căşuneanu“) îl umanizează pasiunea de a colecţiona fotografii cu el şi Traian Băsescu, inclusiv în timpul desfăşurării procesului. E ceva acolo, deasupra justiţiei. Intim al PDL (vezi stenograma discuţiei cu Sorin Blejnar, în dosarul „Motorina“, din prima parte a acestui eseu), Dragomir face ce face şi se nimereşte în imediatitatea familiei Băsescu. Citez dintr-o altă stenogramă, din 28.07.2014, cu o clacă între rubedenii – Florin Anghel (Florin): „Nene, gîndeşte-te că, altfel, altcineva nu poate să se cadă cu matale, că îţi spun şi de ce. Că Traian e tot în [neinteligibil] acolo. E o [neinteligibil] cu toţi oamenii lui Traian, deci te rog să mă crezi“. Mircea Băsescu: „Unde acolo?“. Florin: „La Înalta Curte. Eu ştiu bine că se înţelege şi cu ălălaltul… cum dracu’ îl cheamă pe ăla?“. Fănica Anghel (Fănica): „Dragomir“. Florin: „Dragomir. Ştii ce e Dragomir acesta, nu? Ţigan de la Craiova“. Fănica: „Dragomir ăsta, dacă intră dosarul…“. Florin: „Păi, la el intră. Numai el se înţelege cu…“.

Numărînd boii preşedintelui

Anatomia celor trei dosare („Căşuneanu“, „Mihăileanu“ şi „Flota“) în acest comentariu în două părţi surprinde un Traian Băsescu într-o stare de naturaleţe extremă: imprudent, jucînd pe faţă cu cărţile politicului, pulsînd în inima ilegalităţilor, terorizînd justiţia şi lăsînd în urma fiecărei bătălii repurtate o dîră de mari îndoieli legate de temeiuri juridice, de integritatea unor oameni ai legii, de justeţea deciziilor ce aveau să-l scoată pe Băsescu curat ca lacrima, de pus în ramă, nu alta! Nu caut verdicte tenebroase şi nu-mi place să înfig steaguri roşii acolo unde dau peste vreo samavolnicie. M-aş aştepta, poate, ca referinţele şi indiciile strînse de mine să vorbească, prin ele însele, despre situaţii din sfera de acţiune a nelegiuirilor băşcălioase. Aş crede că, fie şi numai pornind de la selecţia mea, unui jurnalist i-ar fi mai la îndemînă să scrie despre nesocotirea legii, decît despre asimilarea acesteia, ca piatră de încercare şi de temelie a statului de drept, de către Băsescu şi regimul său în construcţie. Legile şi oamenii lor lucrau în spaţiul de servitute al preşedintelui.
 
O primă gravă anomalie: dintre cei trei magistraţi, unul, Lucian Doxan, a judecat dosarul („Mihăileanu“) printr-un NUP aplicat denunţului penal formulat împotriva cetăţeanului Traian Băsescu, în timp ce ceilalţi doi, Iulian Dragomir („Căşuneanu“) şi Daniel Morar („Flota“), au invocat imunitatea dobîndită de Băsescu după ce a fost ales preşedinte. Iniţial, în dosarul „Flota“, ÎCCJ nu s-a referit la imunitatea prezidenţială, dar s-a răsucit ulterior, reglîndu-şi mira după linia destinului din palma lui Morar. În mod logic – fie Doxan, fie Dragomir şi Morar – au greşit. Apelăm, curat cetăţeneşte, la arbitrajul şefului CCR Zegrean, al cărui ochi de stăpîn, cum se spune prin popor, îngraşă vita. Cardinal Protector al băsismului, precum în cer aşa şi pe pămînt, Zegrean vine cu pacea sub măslini, dar o aduce, typically, pe după piersic: dă dreptate oricui o cere (Doxan, Dragomir, Morar şi alţii ejusdem farinae), lăsînd portiţe deschise în afară, dar blocate ermetic, din interiorul buncărului prezidenţial. Prin Deciziile CCR nr. 53/2005, nr. 435/2006, 284/2014, coroborate cu Avizul Consultativ al Curţii nr. 1/2007, preşedintele României s-ar bucura de imunitate în aceleaşi condiţii ca parlamentarii, adică pentru declaraţiile politice şi voturile din timpul mandatului. Analizînd aceste hotărîri şi avize ale CCR, constituţionalişti cu expertiză respectată în breaslă sînt de părere că niciodată Curtea nu s-ar fi exprimat în sensul unei „imunităţi absolute“ a preşedintelui, deşi în practica judiciară privindu-l pe Băsescu s-a operat la liber, pentru tot cartierul, şi cu o asemenea extinsă interpretare. CCR îi aduce un ultim prinos preşedintelui cu Decizia 678/13.11.2014, prin care, întrebat de pere, răspunde despre mere în chestiunea imunităţii lui Băsescu. Cu AMR-ul ticăind ca o bombă cu ceas deşteptător şi aflat într-un moment cînd, ca într-un proverb franţuzesc, auzea un clopot, dar nu ştia de la ce biserică, şeful Statului scapă din nou sub parapleul ţinut de Zegrean. Acelaşi alibi al „declaraţiilor politice“. Ochiul magic al CCR îşi rîde însă în barbă, declarînd cabalistic că „nu se încheie lumea cu acest preşedinte“ (13.11.2014). Pe scurt, oricine putea să-l acuze pe Băsescu oricînd şi de orice: o imunitate scurtă sau lungă îl securiza pe deveselul de preşedinte.

Traian Băsescu caută partea moale a sistemului, vînează vulnerabili, intimidează. Îi spurcă pe procurori şi îi face de doi bani, în public. Îi dă cu flit cosemnatarului rechizitoriului „Flotei“. Pretextînd probe pe care nu le va aduce niciodată, îi leagă la stîlpul infamiei pe ereticii din PNA: „Există probe concrete că procurori ai PNA îi informează pe inculpaţi să nu se prezinte la audieri pentru că vor fi arestaţi“ (în şedinţa CSM din 20.04.2005).

Mai ales 2005 va rămîne un an sinistru pentru justiţie şi statul de drept. Politicul devine argumentul de forţă în revizitarea unei justiţii puse, într-un timp relativ scurt, pe butuci. Ambasadele occidentale la Bucureşti salută cu onor defilarea noului preşedinte, devin parte implicată în subsumarea justiţiei de către politic şi, curios, n-au nici măcar senzaţia că ar fi complicele unei lovituri de stat precum, de exemplu, aceea care le-a inflamat pulmonar în vara lui 2012. În şedinţa CSM din 04.05.2005, Traian Băsescu se dezlănţuie şi anunţă că guvernul şi majoritatea parlamentară vor mătura cu justiţia, de la Curtea Constituţională pînă la ultimul grefier: „Legile necesare ajustărilor din justiţie le vom trece prin asumarea răspunderii Guvernului fără să mai întrebăm nici un domn judecător şi nici un domn procuror, nici din CSM, nici de la ÎCCJ, nici de la CCR“. Să nu aibă preşedintele toţi boii acasă? Ţipă ca din gură de şarpe autoritarismul din el. Presează coleric justiţia. De ce să fi ajuns chiar atît de negru cerul gurii prezidenţiale? Manifestările strident necioplite ale lui Băsescu pot simboliza un deficit de adaptare la un stimul neaşteptat de puternic. E posibil ca un declic să se fi produs în autoresponsabilizarea unui comandant de vas, pe puntea căruia s-au suit, într-o noapte, 22 de milioane de pasageri. În paşi pripiţi spre înalta demnitate, Băsescu renunţă la convenienţe şi o ia pe scurtături pidosnice. Răpune pe cine întîlneşte. A fost să-i iasă prima în cale justiţia.Do ut des. Îţi dau ca să-mi dai. Apropierea de preşedinţie a extras din Băsescu zăcămintele cele mai sulfuroase ale caracterului său. Aş spune, parafrazînd un cucernic băsist, că Traian Băsescu şi-a trimis, la Cotroceni, mai întîi mahalaua şi, ulterior, într-un tîrziu, în timp ce cornul sună, însă foarte puţin, viziunea (continuare în Bătrînul de la Bucureşti şi marea).

Da click aici ca sa vezi totul!

Justiţia boccie (I)
Radu Călin CRISTEA

„Coteria de atleţi culturali“ (Zoe Petre) ce au mîngîiat struna preşedintelui Traian Băsescu pare dispusă să ţină sub obroc incidente scandaloase petrecute pe circuitele deificării titanului de la Cotroceni – de exemplu, lăsarea în derivă a timonei la orice convocare a comandantului pe puntea sirenei Udrea. Inatacabilă este, în schimb, în pledoariile aceloraşi pairi, JUSTIŢIA biruitoare a lui Băsescu, care rămîne reduta-etalon a posterităţii fostului preşedinte. E clar că reprezintă sîmburele neperisabil al ontologiei băsiste şi un crez apodictic. Gabriel Liiceanu: „…a-ţi da votul pentru cineva care, ca preşedinte de ţară, promovează naşterea şi consolidarea justiţiei este o alegere onorabilă şi coerentă“ („O ultimă precizare despre intelectualii lui Băsescu“, în 22, 12.05.2014); Andrei Cornea: „Traian Băsescu a produs o adevărată revoluţie în ceea ce priveşte justiţia“ (în Zodia Scorpionului, dela0.ro, 22.12.2014); Mihail Neamţu: „Respectăm contribuţia lui Traian Băsescu la o justiţie independentă“ (Mediafax, 09.04.2013); Mihai Răzvan Ungu­reanu:  „Traian Băsescu a înţeles sistemul. […] Chiar şi ultima ieşire, în care a ales între Justiţie şi fratele său, e o acceptare a sistemului mai presus de orice influenţă personală“ („Cel mai bun premier? Cel mai bun preşedinte?“, în Adevărul, 30.06.2014); Adrian Papahagi: „Voi chiar nu înţelegeţi că Traian Băsescu va rămîne în istorie pentru reforma justiţiei (cu concursul lui Macovei)?“ (pe Fb, 08.02.2015) etc.

Diavolul se ascunde, şi aici, în cute, pliseuri, cearcăne. Spusele, dar, mai ales, nespusele raportări în timp ale lui Traian Băsescu la Justiţie mişcă limba cîntarului într-o direcţie care, aşa cum îmi voi da silinţa să întăresc cu argumente, indică un vertiginos personalism al fostului şef al Statului. Cînd cald, cînd rece, războiul lui Băsescu pentru răsturnarea „sistemului ticăloşit“ şi extensia influenţei sale asupra unei justiţii reformate pro causa va reprezenta cel mai rîvnit capăt de ţară al acestui regim. Cele mai înverşunate dispute din ambele mandate se vor da, mai cu trînteală, mai cu binişorul, pentru înduplecarea justiţiei. Ex-preşedintele va asculta cu urechile ciulite bătăile acestei inimi a sistemului său, pe care o va opri şi resuscita, după plac.

Sigur este că Traian Băsescu, prin regimul său autoritarist, s-a zbătut, în culise ori coram populo, pentru ca etaje, straturi, pîrghii, cabinete, secţii, servicii, figuri ale puterii judecătoreşti să se constituie într-un arondisment de lux al Cotroceniului. Băsescu nu doar că a fost ilegitim constituţional faţă de această putere capitală într-un stat de drept, dar a tăbărît peste ea, grăbindu-i luarea în custodie. La fel cum a procedat şi în cazul puterii executive, Traian Băsescu s-a luptat ca un conchistador ce trece prin tăişul spadei pe oricine s-ar fi împotrivit arendării de teritorii cît mai întinse ale autorităţii judiciare. A denaturat prin inadmisibilă personalizare o justiţie astfel silită să graviteze pe orbita unui eu puternic dezvoltat în mediul mineralierelor de mare tonaj. Separaţia puterilor în stat va fi coborîtă în grotesc şi pomenită la ocazii, în bancuri ieftine cu marinari turmentaţi.

Împieliţarea lui Băsescu ca preşedinte avea să fie prevestită de aceleaşi solii ale unui caracter mai tare ca nuca, intrepid şi arborînd, cu mîna la tîmplă, uniforma căpitanului de vas. Ceea ce multor altora le-a mirosit a nuditate niţel zurlie scăpată din nebănuitele peşteri ale democraţiei, lui Băsescu i s-a desenat într-o partitură severă, militărească, de amiral în devenire ce execută o nouă misiune ataşată fişei postului. Ciudăţenia absolută a acestui personaj derivă din forma minţii sale ce îl jalonează drept un îndîrjit comandant de vas ce a primit, prin delegaţie, şi împuternicirea de preşedinte al ţării. Uscatul de la Cotroceni va însemna, în mentalul lui Băsescu, o punte continuu zgîlţîită de furtunile fictive de dedesupt. Această săritură a lui Băsescu de pe fixul unei demnităţi cu cap şi coadă a fost prizată ca un narcotic uşor de obsecvioşii ghemuiţi în juru-i.

Individul avea, adicatelea, şarm, de parcă preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu îşi ocupaseră timpul la Cotroceni mai mult cu reverii despre mecanica fluidelor şi, respectiv, mineralogie. Cam de aici ni s-au tras multe rele: bărbat dintr-o bucată, care nu ştie multe, Băsescu a venit la Cotroceni avînd în traistă şi holograma de marinar. Şi a ţinut-o langa cu acest matelotaj abisal la calapodul căruia a adaptat tot ce găsea în cale. Legea lui contra legii celorlalţi. Şi a învins! Cu stînga pe timonă şi cu dreapta suportînd întreaga încărcătură transformistă a ministrului Justiţiei, Monica Macovei, preşedintele ia de coarne reforma. O începe de la el, pentru el, primus inter pares, delectîndu-se cu o justiţie care, prelingîndu-se la picioarele sale ca o slujnică slută, va şterge mai întîi de pe răboj trei mişmaşuri de gang ale fostului Băsescu. 

Cu Naşu’n suflet

Primo tempo: CĂŞUNEANU! Anno Do­mini 2000. În arşiţa verii, o morişcă e învîrtită de Traian Băsescu, primarul general al Bucureştiului, şi de Costel Căşuneanu, Regele Asfaltului. Pitiţi sub o vegetaţie cu umbră penală, cei doi îşi pun ţările la cale. Căşuneanu, „bun amic“ cu Traian şi client de casă al lui Băsescu pe cînd acesta conducea Ministerul Transporturilor, introduce în lexicul de business conceptul de afacere cu pierdere garantată: cumpără scump şi vinde ieftin, direct sau prin intermediari, iar pe Băsescu îl scoate pe profit dolofan, prin negustorii de ochii lumii şi cinstind toate obiceiurile pămîntului (tiruri, scutiri de taxe, Mercedes S500, Aleea Privighetorilor, „Zoo“, vile, cumnate, fiice, Gabi din Oituz etc.). Arome puturoase de (economie) subterană unde banii murdari curg cu nemiluita. Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB) ia mirosul fiarei, dar, în loc să-i vină de hac, o piteşte în rezervaţia selectă pentru bestiile rare.

Autorul anonim al acestei commedia dell’arte ticsite cu mimi, acrobaţi şi jongleri este Iulian Ilie Dragomir, şef al ONPCSB (detaşat de la Curtea de Apel Bucureşti) şi viitor judecător la Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ). Cum care Dragomir? Dragomir (poreclit Cu Naşu’n suflet) din stenograma discuţiei cu Sorin Blejnar, şeful Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF) sub Emil Boc, căruia i se adresa ca o slugă pisicoasă: „Am onoarea, Excelenţă, să trăiţi, cu mare respect! Un minut cu un prieten al domniei voastre şi al naşului domniei voastre. Nu sînt prietenul naşului mai degrabă decît prietenul finului, pentru că sîntem amîndoi…unui naş comun al nostru. […] El e naşul nostru şi-n sufletul nostru. Vă trimit şi eu fata. […] Este o doamnă, se numeşte doamna Albu. […] Intră pe acolo, prin spate […] Bine, Excelenţă, cu respect. Vă pup. Am onoarea“ (22.10.2012). O parte a presei consideră că „naşul comun“ ar fi însuşi Traian Băsescu. O fi. Cu Naşu’n suflet („I’ll make him an offer he can’t refuse…“, Don Vito Corleone, The Godfather, 1972), Comandirul ONPCSB se comportă ca un patriot dotat cu simţul prevenţiei şi clasează dosarul „Căşuneanu“ pentru ca nu cumva România să se aleagă cu un preşedinte nespălat. De bani negri. Dragomir invocă faptul că Băsescu devenise purtător al chipiului imunităţii prezidenţiale (în 17.12.2004). Luju.ro pune cap la cap legile şi succedarea evenimentelor, ajungînd la o concluzie tulburătoare (în 02.09.2014): Iulian Dragomir trîntise chepengul peste dosarul „Căşuneanu“, pe motiv de imunitate, cu trei zile înainte ca Traian Băsescu să devină de jure preşedinte. În 17.12.2004 imun prezidenţial era doar Ion Iliescu.

Dragomir zugrăveşte la modul sublim, fără să-şi dea seama, ca Monsieur Prudhomme, un fenomen de masă: marea migraţie a rinocerilor justiţiei, care negru, care alb, din ecosistemul lui Năstase în parcul naţional Băsescu. O felină migratorie ce se va deplasa prin mlaştinile din dosarul Căşu­neanu ar putea fi considerată şi Camelia Sutiman (cf. luju.ro, 03.03.2015), adjuncta şefului Secţiei I a PNA, Vasile Drăghici (unul dintre semnatarii Rechi­zitoriului „Flota“). În 17.09.2004, ca urmare a unei autosesizări a PNA privind unele presupuse infracţiuni comise de Băsescu, Căşuneanu & Friends, se formează dosarul penal nr.91/P/2004. Trei luni mai tîrziu, Băsescu cucereşte Cotroceniul. Procurorul Octavian Lupescu trimite plîngerea lui Alexandru Chiciu, Şeful Secţiei a II-a, care o transmite în 06.01.2004 adjunctei sale Sutiman cu rezoluţia „Rog verificaţi, analizaţi, dispuneţi“. Sutiman dispune şi aplică o ştampilă cît toate zilele pe o hîrtie pentru igiena noii puteri: dosarul 91/P/2004 a fost înregistrat nu la „Penal“, ci ca „lucrare diversă“ cu nr. 78/II-3/2005 şi, deci, repauzat con brio allegro. „Mă, copii, mă, mă copii…“ (Elena Ceauşescu, 25.12.1989). Un şpagat mic pentru om, un salt uriaş pentru Sutiman: în timp ce alţi şefi din PNA vor înfunda diverse bolgii (provincie, pensie, puşcărie, moarte), fosta adjunctă va fi propulsată, prin decretul din 22.07.2013 semnat de preşedintele Băsescu, şefă a Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lîngă ÎCCJ. Olé !

 Ipingescu de la calea ferată

Secondo tempo: Argentina, Aviatorilor, Prezan şi MIHĂILEANU! Lui Traian Băsescu, ofiţer la NAVROM, i se repartizează din fondul locativ de stat, în 10.01.1980, un apartament (ap.) în Constanţa, pe Aleea Zmeurei nr. 2, bl. U, sc. A. Deşi avea dreptul legal la două camere, familia fiind compusă la acea dată din soţ, soţie şi un copil, Băsescu primeşte patru. Un mizilic. Prin contractul nr. 1415/26.05.1992 cumpără apartamentul respectiv. Ajuns demnitar postcomunist, Băsescu se nărăveşte la trufandale locative (Argentina 2, Aviatorilor 57, Mareşal Prezan 4). Se va antrena într-o puzderie de panglicării imobiliare. O primă coţcărie, cu dume grozave date de Băsescu: ministrul Transpor­turilor Traian Băsescu solicită în 21.08.1991 Secretariatului General al Guvernului (SGG) „o locuinţă pentru mine şi familia mea compusă din cinci persoane“.
 
Între cei cinci, Ipingescu de la calea ferată îl trece, sub semnătură proprie, în fişa locativă a imobilului şi pe tatăl său Dumitru Băsescu care, în realitate, avea domiciliul stabil în Constanţa (str. Arcului nr. 2, bl. C3, ap. 13). Era un tertip pentru a legitimiza mărinimoasa repartiţie a ap. din Bulevardul Aviatorilor 57 (5 camere, 140 mp suprafaţă locuibilă, hol locuibil, casa scărilor, dependinţe, garaj, gradină ş.a.). SGG (se face că) nu vede copacul din cauza pădurii.
 
Şarlatania va fi dată în vileag abia în 1993,  cînd Ion Honcescu, şeful Corpului de Control al Primului-Ministru, îl acuză într-un Raport pe Băsescu de „fals intelectual şi uz de fals“. Apă bătută în piuă. Ca urmare a Comunicării nr.15/4086/1991 a SGG, ICRAL Herăstrău întocmeşte contractul de închiriere nr. 60165 din 28.08.1991 prin care lui Băsescu i se distribuie ap. vînat. Surse independente afirmă că la dosar ar fi fost ataşată şi adresa nr. 1888 din 21.07.1991 a Ministerului Transporturilor, de unde reieşea cu o transparenţă de cleştar că, la data repartiţiei, Băsescu avea domiciliul stabil în Constanţa. Or, conform Legii 5/1973, lui Băsescu nu i s-ar fi putut repartiza o locuinţă într-o altă localitate cu încheierea contractului pe durată nedeterminată. Traian Băsescu putea, eventual, ceda statului ap. din Constanţa. Nu numai că n-o face, dar, prin contractul nr. 1415/26.05.1992 cumpără ap. din Aleea Zmeurei 2.

Vulturul de mare pleşuv Băsescu se satură însă de pribegia colindatului prin chirii şi pune piciorul în prag: vrea casa lui în Bucureşti! Ocheşte un exemplar valoros al junglei imobiliare: ap. de 370 mp din str. Ştefan Mihăileanu 2 (M2). Merge (sara)banda! Primarul General Băsescu adresează Pri­măriei Municipiului Bucureşti cererea 119728/13.08.2002 prin care solicită repartizarea unei locuinţe de serviciu. „Rog rezolvare“ scrie o pană tremurîndă. Hîrtiile foşgăiesc, semnăturile sînt indescifrabile şi cernelurile devin nespus de simpatice. În cîteva ore se reuneşte o comisie de intervenţie rapidă într-o şedinţă cu un singur punct pe ordinea de zi: o casă pentru chiriaşul grăbit Traian Băsescu! Băsescu doar trăieşte o senzaţie de catifelare locativă, dar nu mai poate ţine piept divanului ad-hoc din primărie (Nistor, Sosoacă, Sandu, Vlăduţ) de el însuşi aprobat şi care, în aceeaşi zi, îl uneşte pe chiriaşul Băsescu cu M2. A doua zi, în 14.08.2002, Băsescu semnează cu Administraţia Fondului Imobiliar (AFI) contractul de închiriere nr. 2069/14.08.2002. Chiriaş cu ditamai bocceaua în mînă, Băsescu intră şi iese din ap. cu enigmatice pungi de plastic. „Lenjerie, hă, hă“, dă lămuriri şeful Statului.
 
Paparazzii cu cearcăne pînă la pămînt se holbează non-stop la M2 (5 camere, casa scării P+1, vestibul, WC, debara, oficiu, bucătărie, coridor, baie, debara mansardă, terasă etaj 1, terasă parter, cămară subsol, garaj, suprafaţă utilă de 369,96 mp). Daravera lua proporţii, aşa că Băsescu semnează nu ca primaru’, ci ca Primarul General şi cumpără ap. de la AFI prin contractul de vînzare-cumpărare nr. 4948/04.02.2003. Ce mai tura-vura! Ab initio, Legea „Locuinţei“ (144/1996) îi interzicea lui Băsescu să capete o nouă repartiţie din fondul locativ al Statului după ce mai păpase una, în Constanţa. All in all, un safari imobiliar pentru capturarea M2 este pus în mişcare, conform documentelor, de Legea 112/1995. Miros urît de marfă de contrabandă.

Ca piticul în baltă

Efectul pozitiv al acestor învîrteli locative cu miasme infracţionale este că Băsescu suferă minuscule atacuri de panică. Se aflase în tîrg de tripotaj. O bună parte a presei se perpeleşte de ceasul morţii în faţa legilor doborîte de popicarul năzdrăvan Traian Băsescu. Probatoriul jurnalistic, cu o menţiune pentru Grupul pentru Investigaţii Politice, hotnews.ro, Jurnalul Naţional, Libertatea,Gândul şi luju.ro, mi se pare irefutabil. Băsescu este „suspectat de inginerii imobiliare cu vile“ (Libertatea, în 11.02.2005), îşi iese din pepeni şi Asociaţia Proprietarilor Deposedaţi Abuziv, Admini­straţia Prezidenţială (AP) tace ca piticul în baltă, consilierul Adriana Săftoiu dă din colţ în colţ, promite, revine, cere timp pentru mitocosirea hoţomăniei etc. Băsescu cam dăduse cinstea de comandant pe ruşinea de om nesătul, surprins cu braţul în borcanul cu miere. Se arată dispus la cedări masive. Umblă cu onoarea în proţap. E, totuşi, preşedintele ţării! Preşedintele nu caută, de fapt, nici un detergent pentru conştiinţa sa năclăită, doar duce lumea cu zăhărelul, „ca să se mire proştii“, vorba lui Moromete. Băsescu se preface că vrea adevărul cu orice preţ şi mai îngheaţă o dată apele cu tirade de două parale, într-un one-man show pentru mancurţi analfabeţi. Potlogăria cu M2 apare în public, cu dosul înainte, în februarie 2005.

Ce se vede în afară? Se vede un preşedinte intransigent şi sensibil la culme cu orice scamă ar fi apărut pe uniforma lui călcată la dungă. Apărînd cu arme primitive o respectabilitate pusă brusc între ghilimele cît casa, Băsescu joacă toate rolurile într-un quid pro quo cu schimburi iuţi de măşti şi răsturnări de identitate. Cu orgoliul la pămînt, boxează cu propria umbră, aruncînd croşee grele în gol. Încercînd să scoată pe undeva cămaşa preşedintelui, AP se contrazice de la o zi la alta. În chestia M2, pentru Băsescu nu e „albă sau neagră“, ci „albă şi neagră“. În 11.02.2005, AP face cîteva „precizări“ într-un Comunicat de presă „referitor la situaţia locuinţei deţinute de Preşedintele României, Traian Băsescu, din strada M2“. Documentul sună sec: M2 a fost repartizat şi, ulterior, cumpărat de Traian Băsescu, la fel ca alte şapte apartamente din imobil, „în baza Legii 112/1995“. Două zile mai tîrziu, în 13.02.2002, AP prezintă situaţia cu susul în jos: „Preşedintele României, Traian Băsescu, a decis să solicite AFI anularea contractului de vînzare-cumpărare avînd ca obiect […] M2. Decizia pre­şedintelui Traian Băsescu are în vedere dorinţa de a clarifica situaţia sa locativă şi, din respect faţă de opinia publică, înţelege să renunţe la acest ap. pe următorul considerent: în noua calitate pe care o are, conform legii, preşedintele statului beneficiază de o locuinţă de serviciu, inclusiv după terminarea mandatului de preşedinte“.

În 15.02.2005 cinci senatori, între care şi Antonie Iorgovan, depun la Parchetul Ge­neral un denunţ penal, acuzîndu-l pe Traian Băsescu de comiterea a trei infracţiuni (abuz în serviciu, fals în declaraţii şi uz de fals) în legătură cu dobîndirea ap. din M2. În 16.02.2005, la Marius Tucă Show, Băsescu se golăneşte de-a dreptul, anunţînd, ca un băiat de cartier cu doxă de şuţ imobiliar, că s-a răsucit şi că nici prin cap nu-i trece să mai dea îndărăt Statului M2. Studioul TV se îmbîcseşte de la petardele lui Băsescu, care anunţă că „nu face nimic“ pînă la hotărîrea Parche­tului. Băsescu nu ascunde că vrea să dea astfel o „mînă de ajutor procurorilor“: „Primăria Capitalei şi AFI vor pune la dispoziţie toate documentele şi (Iorgovan) va avea marea surpriză să constate că cererea mea a fost de achiziţionare pe Legea 10 şi nu pe Legea 112“. Procurorii primesc mîna (de ajutor), îngenunchează în grup organizat şi îi sărută inelul.
 
Ce se vede înăuntru? Se vede cu totul alt­ceva. În contractul de vînzare-cumpărare a M2 (nr.4948/04.02.2003), la punctul 3, se specifică în mod expres: „locuinţa se vinde în baza legii 112/1995 la cererea nr. 23583/ 03.10.2002 depusă de Traian Băsescu, pe care o deţine cu contractul de închiriere nr. 2069/ 14.08.2002“. Prin adresa nr. 7146/28.04.2006, AFI confirmă sub semnătura directorului general Luminiţa Mihuţu că (şi) în contractul de vînzare-cumpărare a locuinţei din M2 „s-au luat în considerare şi prevederile Legii 112/1995“. Mihai Enăchescu, reprezentant al AFI şi viitor director general al instituţiei, recunoştea, de asemenea, că „preşedintele Băsescu şi-a cumpărat ap. din M2, sector 2, prin AFI, în baza legii 112/1995“. În continuare, atît Legea 112/1995, cît şi Legea 10/ 2001 prevăd că vînzarea către chiriaşi a imobilelor naţionalizate, situaţie în care se afla şi ap. din M2, poate fi făcută numai după expirarea termenului de depunere a cererilor de retrocedare [s.m.] – termen care expira la 01.07.2003. Or, contractul lui Băsescu cu AFI fusese încheiat (vezi mai sus) cu aproape cinci luni înainte de expirarea termenului legal. De asemenea, cf. art. 10, al. 2 din Legea nr. 112/ 1995, sînt „exceptate de la vînzare locuinţele care au avut destinaţia de case de oaspeţi, de protocol, precum şi cele folosite ca reşedinţe pentru foştii şi actualii demnitari“ [s.m.]. Or, în M2 a locuit Ştefan Voitec (multiplu ministru comunist, preşedinte al Marii Adunări Naţionale etc.), pînă în primăvara lui 2002 cînd imobilul a fost dat în folosinţă Ambasadei Ger­maniei la Bucureşti. Mai departe. Aceeaşi Lege 112/1995 (la art. 9, al. 6) interzice cumpărarea imobilelor în care locuiesc de către „chiriaşii titulari sau membrii familiilor lor […] care au dobîndit sau au înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu“ [s.m.]. Nici aceste prevederi ale legii nu-l ating pe Băsescu. Astfel, în 21.10.2002, Băsescu devenise proprietarul unei vile în Otopeni (oraş-satelit al Bucu­reştiului) pe Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, nr. 137B, pe care, peste mai puţin de o lună, în 12.11.2002, o donează fiicei Ioana ca să pulve­rizeze o brumă de legalitate peste cumpărarea ap. din M2.

O mireasmă cu cinci miresme

La doi ani după încheierea contractului de vînzare-cumpărare a M2, Băsescu încă nu calcase pe la AFI. Apare, pe nepusă masă şi în toiul scandalului public, abia în 09.02.2005. Îşi ia copia de pe contract. Se uită pe sub sprîncene ochiul pineal al Elenei Udrea, proaspăt miruită şefă a Cancelariei. Udrea se lasă despuiată de efectele consilierului prezidenţial pentru a îmbrăca roba de avocat al lui Băsescu. Clientul Băsescu petrece o noapte albă şi plină de consultări fierbinţi cu omul legii Udrea. A doua zi, cu noaptea în cap, Băsescu revine la AFI, cu care încheie un nou acord scris cu alte caractere decît originalul şi fără a respecta formularistica uzuală. Se drege busuiocul.
 
Ce avem? Avem un contract de vînzare-cumpărare a M2 încheiat pe Legea 112/1995 şi un act adiţional prin care acelaşi ap. se vinde pe Legea 10/2001. Mare e grădina! Băsescu asudă prin labirint, în zbieretele Minotaurului M2 . Numele Ariadnei a fost alt Cu Naşu’n suflet: procuror şef serviciu Lucian Doxan, care îi dedică preşedintelui, prin rezoluţia nr.150/P/din 12.12.2005 a Secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lîngă ÎCCJ, o încîntare de NUP. O bijuterie. O dulceaţă. O mireasmă cu cinci miresme. Un NUP de Doxan cu suflet de Traian. Doxan apreciază că denunţul împotriva lui Băsescu – M2 „este urmare confuziei [sic!] în care s-a aflat chiar AFI“. Noroc chior cu Băsescu: „A fost nevoie de intervenţia făptuitorului pentru a se modifica temeiul contractului de vînzare-cumpărare şi aşa s-a încheiat Actul Adiţional nr. 1 […]“.
 
A nesocotit Băsescu vreo lege pentru că „nu a făcut cunoscut că era deja proprietarul altui ap. în localitatea de domiciliu“? Dim­potrivă! Doxan se bate cap în cap deoarece trimite la… Legea 112/1995:  „…este de reţinut că prin art. 9 din Legea 112/1995 legiuitorul nu a obligat pe chiriaş să declare proprietăţile anterioare [,] ci îl exclude pe acesta de la opţiunea de a cumpăra ap.“. Procurorul însuşi se minunează de raţionamentul său: „Aparent, o astfel de interpretare este ilogică…“. Nu mă nebuni! Băsescu nu zice nici pîs de sub fustele avocatului Udrea. Pare tranchilizat şi încă nu se prinde de conţinutul actului adiţional semnat în 10.02.2005: în 11.02.2005, AP continua să creadă în Legea 112/1995 (vezi mai sus)! De altfel, cînd era încă pe pace, înainte de tămbălăul cu M2, Traian Băsescu face publică, timid şi cu inerentele erori ale începutului de drum, prima sa declaraţie de avere în calitate de preşedinte. Este inclusă şi proprietatea din M2, cu menţiunea  „(L 112)“, la rubrica „Valoarea de impozitare (?)“.

În cuget şi simţiri cu Băsescu („Nu am ales Cotroceniul, am ales Traian Băsescu, întotdeauna am vrut să împing lucrurile înainte“), dar în sîn cu NUP-ul lui Doxan, avocatul Elena Udrea va fi surprins, în 13.12.2005, pe radarele presei staţionînd la obiectivul  „Parchet General“. „La o cafea“, se scria în epocă. Se mersese prea departe.
A doua zi, în 14.12.2005, procurorul general Ilie Botoş are numai soare în priviri şi însoţeşte anunţul închiderii cazului M2 cu o declaraţie de o superbă nebulozitate, din care s-ar pricepe că Doxan ar fi putut viola legea dintr-o prea pătimaşă veneraţie a acesteia: „Legea 10 nu solicită anumite condiţii legate de o anumită declaraţie vizavi [sic!] de deţinerea unor imobile anterior dobîndirii acestuia [sic!]. Pe cale de consecinţă, e vorba de o faptă care nu e prevăzută de legea penală, nu e incriminată, care e motivată de procuror în raportul cu convingerea lui intimă [s.m.] care poate fi atacată în condiţiile prevăzute de legea penală (?!?)…“.

Alte intimităţi îi alipeau pe Băsescu de Botoş. Duios bătea din călcîie ultimul în faţa primului. O cablogramă Wikileaks, trimisă în 06.06.2005 de Ambasada SUA la Bucureşti către Departamentul de Stat arăta temerile americanilor privind posibile turnuri politice în procesul „Rompetrol“ (Dinu Patriciu, Phil Stevenson). Botoş e cotat ca marionetă a lui Băsescu: „Aşteptăm de la el (Traian Băsescu) să-l ţină în frîu pe Procurorul General Ilie Botoş – să renunţe la tratamentul abuziv în instanţă, dar să menţină cazul viu“. Hard facts. Casa din Mihăileanu. O „mînărie locativă“ (Cristian Tudor Popescu, în „Naţia lui Băsescu“, Adevărul, 18.02.2005).

Blestemul lui M2 îl va urmări pe Traian Băsescu. Se va şti cu musca pe căciulă. Întrebat dacă are proprietăţi imobiliare, într-un interviu acordat suplimentului revistei Capital „Top 300“ (citat de Gândul, în 26. 11.2005), Băsescu nu suflă o vorbuliţă despre M2: „Nu, nu mai am. Am avut“. Îşi presară uneori cenuşă în cap: „N-am făcut un secret din a recunoaşte că am o problemă de moralitate în ceea ce priveşte ap. din M2“ (interviu în Evenimentul zilei, 13.03.2006). Într-o emisiune la Realitatea TV (04.07.2007), Băsescu acceptă că M2 „constituie un aspect de moralitate, iar nu unul de ilegalitate“. „O să-mi găsesc soluţii să-mi apăr conştiinţa“, dar  „rezolvarea problemei este mai complicată decît pare“, a adăugat Băsescu. Poveşti de adormit copiii. Mai tîrziu, în 11.12.2013:  „Eu nu spun că sînt un sfînt. Este controversat modul cum am primit ap. din M2“ (obiectiv.info) ş.a.m.d.

Un terminus la M2: 1. AFI i-a vîndut M2 lui Băsescu pe Legea 112/1995, în schimb Băsescu a cumpărat după doi ani acelaşi ap. pe legea 10/2001!; 2. Denunţul penal la adresa lui Traian Băsescu a fost clasat de ÎCCJ în urma unui proces în desfăşurarea căruia nu s-a făcut nici o referire la imunitatea prezidenţială, aşadar în contradictoriu cu rezoluţia pusă de Cu Naşu’n suflet Dragomir în dosarul „Căşuneanu“ şi, mai tîrziu, de Daniel Morar în „Flota“; 3. Prin adresa 3150/27.07.2012, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Direcţia Spaţiu Locativ şi cu Altă Destinaţie, dă de veste că dosarul Băsescu – M2 a dispărut din arhivă. Nu mai e. „Il est des morts qu’il faut qu’on tue!“ (F. Desnoyers). Sînt morţi ce trebuie ucişi! Prinde chiorul, scoate-i ochii.

 
Da click aici ca sa vezi totul!
Google
 

Postări populare